Tour du Mont Blanc sau cum se implinesc visele in 11 zile (partea 1)

TMB_coperta_resized

Este simplu sa fii fericit. Trebuie doar sa faci ceea ce-ti place. Fie ca citesti o carte, asculti muzica, te uiti la filme, scrii sau faci drumetii, important e sa aloci in fiecare zi cateva clipe fericirii. In rest, lucurile vin de la sine. N-am spus nimic nou aici, dar uneori lucrurile simple trebuie reamintite.

Eu sunt cea mai fericita pe munte. Nu sunt nici prima, nici ultima. Si nu sunt nici prima, nici ultima care a facut Turul Mont Blanc (TMB) sau care a scris despre asta. Dar sunt singura care poate spune ce a insemnat acest tur pentru mine.

Dupa ce m-am intors din tur, am fost intrebata de mai multe ori daca am urcat pe Mont Blanc. Nu, nu se urca pe varful Mont Blanc. Tour du Mont Blanc (pentru ca imi place la nebunie cum suna acest titlu in limba lui de bastina, franceza, limba oficiala a turului de altfel) este literalmente un tur in jurul masivului Mont Blanc, adica sa-l inconjori trecand prin cele trei tari la granita carora se afla: Franta, Italia si Elvetia. In total aproximativ 170 km, cu 10000 m de ascensiune si coborare. Ruta clasica a turului este in sensul invers al acelor de ceasornic, in 11 zile, sau in sensul acelor de ceasornic, in 10 zile.

Tour Du Mont Blanc 2015
Ghidul pe care l-am folosit a fost cel de la Cicerone, scris de Kev Reynolds, a carui experienta l-ar lasa invidios pe orice iubitor al muntelui. Omul cu cea mai faina meserie din lume („The Man with the World’s Best Job”, conform cicerone.uk) a descris in ghid traseul atat in sensul acelor de ceasornic, cat si invers. Ghidul este intr-atat de detaliat, incat iti zice si cati pasi faci de la un anumit punct pana la un pod sau loc de cotitura. Iti da sfaturi practice in legatura cu echipamentul recomandat, trasee pe zile, trasee alternative pentru vreme rea, distanta, diferenta de altitudine, optiuni de scurtare, surse de apa, harta pe zile, optiuni de cazare cu numere de telefon, absolut tot ce ar fi necesar pentru un asemenea tur. Asadar, un musai pentru oricine face turul!

TMB_marcaj_resized

Noi am inceput din Italia, Courmayeur (noi insemnand subsemnata, Cristina – muntomana ocazionala, Andrei – muntoman experimentat si Bogdan – muntoman incepator), si am urmat ruta clasica. Courmayeur este un orasel foarte dragut, inconjurat de munti, plin de magazine cu haine de munte, au chiar si supermarket montan – cu produse normale, dar parca e mai de efect cand cumperi din supermarket montan, iar cladirile sunt in principal cabanute simpatice si incarcate de flori. Si oamenii… toti cu zambetul pe buze si binevoitori, imbracati de munte si plini de energia lui, ca doar sunt alimentati de la sursa.

Cand am ajuns in Courmayeur ploua. Rectific. Turna cu galeata. Inainte sa pornim la drum, principalele mele temeri erau sa nu prindem vreme urata (si astfel sa nu vedem nimic) si sa nu patim ceva cu picioarele. Si iaca fix din prima zi mi s-a adeverit una din temeri. Dar n-am disperat, am mers la centrul de informatii sa ne interesam de vreme si sa ne gasim cazare, pentru ca planul nostru initial de a face un traseu de 2 ore pana la un refugiu la 2000 m se spulberase. Am aflat, spre marea noastra fericire, ca vremea se arata buna pentru saptamana care urmeaza. Ne-am refacut planul, cele doua ore de traseu au fost adaugate la cel din umatoarea zi, si am purces bucurosi la explorarea orasului.

Courmayeur pe ploaie
Courmayeur pe ploaie

Inca nu-mi venea sa cred ca dimineata eram la Timisoara, unde am lasat betonul incins si aerul sufocant in urma, iar acum ne aflam in acest coltisor din Alpi. Restul zilei a trecut repede. Am mancat pentru prima data faimoasa gelatto italiana, in centru am prins si un concert de muzica locala si astfel am participat la bucuria comunitatii, am cascat ochii la magazinele de munte si am dormit. Surprinzator de mult si surprinzator de bine, avand in vedere ca in urmatoarea zi aveam sa incepem in sfarsit Turul!

Ziua 1: Cea fara de sfarsit

Dimineata ne-am trezit devreme (ca de altfel in fiecare zi din acest tur), am privit pe geam si am avut un soc. Muntii! Uite muntii! Cu zapada! Scoate aparatul! Hai sa ne imbracam si sa plecam! Se inseninase un pic si natura ne oferea primul din multele cadouri pe care urma sa le primim in acest tur.

La 9 eram in fata biroului de informatii, iar la 10 pe traseu. Asta pentru ca am luat un autobuz care ne-a scurtat cam cu o ora urcusul prin padure. Teoretic. Pentru ca practic… a fost jale. De ce? Pentru ca, desi citisem pe mai multe bloguri ca atat timpii de pe marcaje, cat si cei din ghid nu sunt exacti si ca timpii reali sunt cu 50 % mai mari, parca nu ne venea sa credem ca va fi chiar asa. Dar chiar asa a fost! Dupa cateva zile in care aveam impresia ca sunt mai ardeleanca decat cel mai incet ardelean, ne-am obisnuit cu ideea ca trebuie sa tragem de noi mai mult decat am crezut si am acceptat lucrurile asa cum sunt.

Traseul a inceput printr-o urcare prin padure, care nu mi s-a parut grea. O fi fost si adrenalina, si bucuria, si aerul de munte si mirosul de ploaie. Si privelistea… muntele acoperit de niste nori foarte draguti, de parca ar fi fost o domnita imbracata in ie romaneasca, modelele fiind firele albe de apa ce curgeau din ghetarii nevazuti. Admiram, scoatem aparatele foto, facem o mie de poze si mergem mai departe. Muntele nu a vrut sa ni se dezvaluie din prima, ne-a lasat sa ii vedem treptat splendoarea. Cu cat urcam mai mult, cu atat se vedea mai frumos.

Domnita in ie
Domnita in ie

TMB_3

TMB_4

Am facut pauza la cunoscutul refugiu Bonatti, care nu s-a lasat „cucerit” usor, pentru ca ultima portiune de urcat pana acolo a fost intr-atat de abrupta, incat pur si simplu credeam ca ne punem in fund si acolo ramanem. Dar ne-am adunat fortele si am urcat incet, incet, iar cand am ajuns ne-am aruncat pe o banca, ne-am descaltat si am privit in fata. Wow! Exista asa ceva? Ce mai durere de picioare, hai sus si fa iar o mie de poze… Era prima data cand vedeam un ghetar. I se vad crapaturile. Iti dai seama de cat timp e acest ghetar aici? ma intreaba Andrei. Iar ca bonus, privelistea spre Val Ferret era absolut superba. Nu mai puteam vorbi. Totul in jur era prea frumos si inevitabil ne gandeam la cat de norocosi suntem.

TMB_5

TMB_6

TMB_7

Val Ferret

De aici urma sa mai facem 3 ore pana la refugiul Elena, unde trebuia sa dormim. Era deja ora 3 si ne bucuram ca vom ajunge in timp util sa facem si un dus inainte de masa, care se servea la 7. Nu a fost chiar asa. Noi de la 2015 m trebuia sa ajungem la 2200 m. Adica nu foarte mult de urcat. Gresit! Am avut de urcat, de coborat abrupt, pe serpentine, si apoi iar de urcat. Numai noi stim ce forta launtrica ne-a ajutat sa ajungem. Ne-au incercat toate sentimentele: durerea crunta de picioare, rucsacii grei pe care ii simteam ca pe niste bolovani pe umeri, ciuda imensa cand vedeam oamenii efectiv alergand pe langa noi… si foamea… aceasta foame care a fost, culmea, ca un combustibil. Refugiul Elena este amplasat exact vis-à-vis de un ghetar si iti ofera o priveliste superba asupra vaii Ferret, mai ales dimineata, cand vremea este stabila. Prima noapte a fost asa cum m-am asteptat: rece, deoarece stiam ca nu este incalzire in dormitoarele din cabane.

Ziua 2: Pun piciorul aici si sunt in Elvetia?

Dimineata dupa micul dejun (apropo, nu cred ca voi mai putea manca paine cu unt si dulceata fara sa-mi aduc aminte de TMB) ne-am echipat si am pornit pe cararea ce urma sa ne duca spre granita cu Elvetia. Poteca a fost foarte abrupta si nu pot zice ca am depasit pe cineva in urcarea noastra. M-au impresionat foarte mult oamenii care se pregateau pentru maraton si care alergau in pantaloni scurti si maiou (asta in conditiile in care noi eram cu caciula si manusi), biciclistii, curajosi avand in vedere ca era noroi pe poteca, si privelistea, atat cat am vazut-o, deoarece se pusese ceata intre timp. Insa ajungand la Grand Col Ferret (2490 m) ne-am revenit cat de cat, am facut pozele de rigoare si am continuat coborarea spre Elvetia.

Rifugio Elena
Rifugio Elena
Val Ferret dimineata
Val Ferret dimineata

Despre Elvetia am citit ca nu ar fi atat de spectaculoasa precum celelalte doua tari din trilogie. Si intr-adevar, dupa ce am ajuns in Franta, ma gandeam ca puteam bine-mersi sari peste Elvetia, poate si fiindca vremea nu a fost insorita, iar peisajele pastorale care ne-au fost promise nu au fost chiar atat de impresionante (asta probabil fiindca imi plac la nebunie peisajele pastorale romanesti si consider ca nu au egal). Ordinea calculata si iarba taiata la milimetru nu se prea incadreaza in impresionant, in ce ma priveste. Insa, gandind retroactiv, Elvetia a fost ca o gura de aer proaspat si locul in care ne-am putut regasi, ne-a oferit ocazia introspectiei si ocazia de a observa si bunatatea naturii umane, nu doar a celei fizice.

Dupa ce am trecut granita Italia-Elvetia prin Grand Col Ferret a urmat o coborare prin partea elvetiana a vaii Ferret, care este absolut superba. Nu se mai vedeau ghetari sau zapada, dar locul transmitea o energie pozitiva, ceva de neimaginat. Acolo iarba mi-a adus aminte de locul meu de bastina, Maramures (eu inca sunt absolut convinsa ca nu exista iarba mai frumoasa decat iarba din Maramures). Acolo i-am pierdut pe baieti printre afine.

Am intalnit trei romani ce lucrau la o cabana, aveau vaci si oi si ne-au dat sa gustam din branza pe care o fac. Am simtit bucuria lor cand le-am zis ca suntem romani si ne-am dat seama ca de fapt granitele fizice nici nu mai conteaza cand esti printre ai tai. Am format pentru cateva minute o bula temporala romaneasca in care numai noi contam. Tot aici am admirat cutele adanci ce brazdau muntii, dar cu care totusi le statea asa bine, in ciuda varstei inaintate.

"Nicio treaba"
“Nicio treaba”

TMB_11

TMB_12

TMB_13

Riduri
Riduri
Iurta
Iurta

 

TMB_16

Pana la cazare in La Fouly (1610 m) am coborat mult, dar nu a fost solicitant. Am trecut si pe langa micuta capela din Ferret, a carei poza apare si in ghid. E foarte fain sentimentul sa vezi cu ochii tai si sa recunosti locurile la care visai privind pozele din ghid. Odata ajunsi la cabana (Chalet Le Dolent), am fost un pic surprinsi ca era descuiata si nu era absolut nimeni acolo. Am gasit in schimb niste biletele cu rezervari, prin care am aflat in ce camera suntem repartizati, si inca un bilet in care gazda ne zicea ca va trece mai tarziu pe acolo. Cata incredere, totusi! Conditiile au fost foarte bune si netul a mers perfect :).

TMB_17

Capela din Ferret
Capela din Ferret

TMB_19

Ziua 3: Cum ne-a ajutat maghiara in Elvetia

Urmatoarea zi a fost o plimbare luunga prin satele elvetiene si apoi o urcare, abrupta desigur, pana la Champex-Lac. Satele elvetiene sunt asa cum le vezi in pozele din cartile de povesti: casute mici incarcate de flori, lemne de foc stivuite la perete, izvoare in forme ghiduse si detalii unice care te fac sa simti ca ai nimerit intr-un basm, asteptandu-te in fiecare clipa sa-ti sara in fata o zana, un pitic sau cine stie ce animalut care vorbeste, sau un pom care isi intinde crengile ca sa te infrupti din poame. Aceasta stare ne-a fost data si din cauza faptului ca nu am intalnit nici tipenie de om in aceste sate, in afara de doi ghizi care duceau bagaje pe niste magarusi.

TMB_20

Cu asa urari sa tot faci MTB
Cu asa urari sa tot faci TMB

TMB_22

TMB_23

Urcarea prin padure pana la Champex-Lac ne-a cam stors de puteri, chiar daca la inceput eram fascinati de animalele si plantele sculptate in trunchiuri, care au fost prezente pe tot parcursul urcarii.

Urcarea prin padure pana la Champex-Lac ne-a cam stors de puteri, chiar daca la inceput eram fascinati de animalele si plantele sculptate in trunchiuri, care au fost prezente pe tot parcursul urcarii.

TMB_25

Pe aceasta urcare a inceput sa ma jeneze bocancul la calcaiul drept. M-am doftorit eu cu plasturi, dar tot degeaba. Insa asa se intampla ca natura iti scoate in fata anumiti oameni exact cand ai nevoie de ei. In timp ce ma chinuiam sa-mi dau seama care e de fapt problema, mi-au sarit in ajutor doi francezi mai in varsta cu care imparteam cararea. Ei si-au dat seama ca aveam un inceput de tendinita si m-au salvat daruindu-mi o crema cu ibuprofen. Si uite asa am aflat ca le plac mult drumetiile si ca sunt la finalul unui traseu de 240 km, care a inceput de la mare de undeva din Franta si a continuat cu o parte din TMB, asta fiind ultima lor zi. Mi s-a parut imcredibil! Tot de la ei am invatat un lucru util, si anume ca bocancii nu trebuie legati pana sus. Interesant mi s-a parut, si nu a fost prima data, ca noi nu stiam franceza decat foarte putin, iar oamenii pe care ii intalneam, cu exceptia englezilor, nu stiau engleza. Ei ne vorbeau in franceza iar noi raspundeam in engleza, si ne-am inteles perfect.

Cand am ajuns la lac ploua deja, dar eram intr-atat de obositi, incat ne-am pus pe o banca si am admirat lacul, pana cand frigul ne-a urnit din loc.

Champex-Lac
Champex-Lac

Mai aveam de mers un pic pana la cazare (Gîte Bon Abri), adica inca vreo jumatate de ora, cum aveam sa aflam de la un localnic, si abia asteptam sa ne odihnim oasele. Pe drum, in ciuda ploii, i-am mai pierdut pe baieti de cateva ori intre tufele de afine. La cazare ne-a intampinat gardianul, care ne-a pus sa ne descaltam si sa ne lasam rucsacii intr-un hol special amenajat pentru asta. Atmosfera era ciudata pentru ca nu stia engleza, iar de oboseala noi am uitat si putina franceza pe care o stiam, si ne intelegeam cum puteam… asta pana ne-a intrebat de unde venim. Cand am zis Romania s-a blocat un pic, apoi s-a luminat la fata si numai ce l-am auzit „Agnes, gyere ide”, iar eu cu Bogdan „A, dar stim si noi maghiara!” Asa am aflat ca el era de fapt maghiar si sotia lui romanca, patronul cabanei era tot maghiar, iar noi am fost tratati ca regii: de la paine proaspata, facuta de ei, la desert bonus, ciocolata pentru drum, si vreo 3 ore in care am stat cu ei si cu patronul la masa, baietii au baut palinca si toti am ras copios. Foarte bucurosi cei plecati dincolo cand intalnesc compatrioti, asta n-am putut sa nu remarc, o bucurie autentica care ne-a facut sa ne simtim ca acasa.

Am discutat foarte mult despre variantele de traseu pentru ziua urmatoare. Aveam de ales intre ruta clasica, prin Alp Bovine, ceea ce insemna ca ne vom plimba mai mult prin paduri, sau mult mai spectaculoasa Fenêtre d’Arpette, dar care e o ruta a dracului de grea si periculoasa pe vreme rea. Afara ploua, noi ne gandeam. Dar adevarul e ca nu eram pregatiti pentru acest traseu, nici fizic si nici psihic. Ne-am culcat cu vise cu munti si sunet de talanga.

Ziua 4: si deja nu mai putem?

Dimineata dupa micul dejun am facut cateva poze, ne-am luat la revedere, am fost avertizati sa nu ne despartim unul de celalalt si am purces la drum. Ultima zi din Elvetia ne-a testat un pic limitele, eram deja obositi si in plus era si innorat, ba chiar la inceputul zilei a plouat un pic. Dar natura are metodele ei de a revigora sufletele obosite. Am trecut pe langa vacutele care aveau cate un clopot mare legat de gat si care se uitau nepasatoare la noi, am inhalat mirosul proaspat de dimineata la munte si ne-am bucurat de drum cat era drept… adica vreo jumatate de ora.

Talangile uriase pe care le-am auzit toata noaptea
Talangile uriase pe care le-am auzit toata noaptea

Apoi a inceput deloc surprinzatorul urcus abrupt prin padure, despre care nu mai tin minte decat ca ne-a stors de puteri si ne-a deprimat un pic, pentru ca era ceata, umed si nu vedeam mai nimic.

In padure nu se lasa poarta deschisa
In padure nu se lasa poarta deschisa

Odata ajunsi pe culme, vremea s-a mai limpezit un pic si intr-un final am poposit la cabana Alpage du Bovine. Interiorul cabanei ne-a impresionat prin atmosfera rustica ce amintea de un bordei taranesc: plita pe care se pregatea mancare si diverse bauturi calde, catelul care se incalzea sub scara, peretii netencuiti. Ne-am cumparat cate o cana de lapte cald si in timp ce o savuram ma gandeam ce bun e laptele de la vacutele care se hranesc cu iarba de la aceasta altitudine, fara strop de poluare. Asta pana am vazut-o pe una dintre fetele care lucra acolo ca scoate o cutie de lapte si o toarna in recipientul pentru incalzit. Probabil ca locul e vizitat de prea multi turisti pentru ca saracele vacute sa poata face fata. Dar chiar si asa, pentru noi laptele acela a fost cel mai delicios.

Lapte bun din cutie (cu sau fara cacao)
Lapte bun din cutie (cu sau fara cacao)

TMB_30

De aici am luat-o in jos spre Trient, unde aveam rezervate paturi. Din cand in cand se mai limpezea vremea si aveam si un picut de priveliste, cat sa nu ne infuriem pe mama natura ca e asa de zgarcita. Dupa atatea zile de urcat si de coborat, genunchii baietilor deja scartaiau bine, iar ritmul nu a mai fost asa de sustinut. Trient se afla intr-o depresiune si aveam ceva de coborat pana la ea. Inca de sus, de cand am zarit-o, mi-am dat seama ca nu voi uita satul acesta niciodata, mai ales ca in centrul lui trona o biserica roz. Si nici pomeneala sa-l uit vreodata. Pana jos la el am facut mult. Foarte mult. Pe cand am ajuns la panoul care anunta intrarea in sat, simteam ca ne-am atins limita.

Am sunat la refugiu (Refuge Le Peuty) ca sa aflam exact unde e si spre marea noastra stupoare am aflat ca ea se afla oarecum intr-un sat invecinat, la un kilometru de Trient. Trebuia sa mergem la o cabana (Auberge MontBlanc), la capatul satului, ca sa platim si sa primim cheile. Apoi ne-am tarat pana acolo si am avut si un soc de zile mari: refugiul era de fapt un grajd cu saltele subtiri pe jos. Efectiv un grajd, nu era nici macar izolat. Am mai fost la refugii in acest tur, dar toate s-au ridicat la nivel de cabana. Nu degeaba era dubios de ieftin. Ne-am asezat la sfat si pana la urma am decis ca nu vom ramane acolo, ci vom plati in plus si vom dormi la Auberge Mont-Blanc. Din fericire, cabanierul a fost foarte intelegator, ne-a cazat singuri intr-o camera si ne-a dat acces la bucataria ghizilor. Am dormit dumnezeieste si cu gandul ca maine intram in Franta, iar ghidul ne promitea experiente si privelisti minunate.

Ziua 5: Drumu-i lung dar noi ajungem in Franta

Abia dimineata am observat cat e de incantator locul in care eram cazati. In inima muntilor, nu alta.

TMB_31

TMB_32

Pufosenie
Pufosenie

Traseul a inceput prin a ne incanta cu privelistea ghetarului Trient, inainte de a intra in padure, unde ne astepta, ca de obicei, o urcare abrupta.

Ghetarul Trient
Ghetarul Trient

Dupa cateva ore de efort, am iesit in golul alpin, unde am dat din nou de… bunatatea de afine! Asadar, am mers agale pe poteca bine-definita infruptandu-ne si bucurandu-ne de priveliste, pentru care din pacate tot trebuia sa ma intorc ca sa o pot vedea. Ne-am intalnit cu multi oameni care veneau din partea opusa si ma gandeam un pic cu ciuda ca poate ar fi fost mai bine sa facem turul in sensul acelor de ceasornic, chiar daca ar fi fost mai solicitant, pentru ca nu era prima data cand aveam impresia ca stam cu spatele la priveliste. Andrei m-a linistit spunandu-mi ca sigur lucrurile se vor echilibra si vor fi portiuni despre care voi zice chiar invers. Si tot asa, continuandu-ne drumul, fiecare cu gandurile sale, suntem opriti deodata de un nenea, care ne intreaba de unde suntem. Ii zicem Romania si asa aflam ca e francez de origina rusa si ca intuise ca suntem din estul Europei, deoarece doar rusii, bulgarii si romanii se incumeta sa manance afine de pe marginea drumului – ca si el mananca si ii plac mult. Cum nu, doar contin o multime de antioxidanti. Am mai discutat cateva minute cu acest nenea, care facea turul a nu stiu cata oara, si apoi ne-am continuat drumul.

N-am fost pregatiti pentru ce ne-a asteptat. Am ajuns la cabanuta Refuge du Col de Balme, a carei terasa intretinea o atmosfera molipsitoare de voie buna. Dupa cativa pasi insa am ramas inmarmuriti: era prima data cand vedeam Varful Mont Blanc! Si era asa de senin! Pur si simplu nu am stiut ce ne-a lovit, atat eram de entuziasmati. Imaginea din fata era parca rupta din reviste: cupola alba trona in fata noastra, ornata cu niste norisori care parca ne preveneau ca surprizele nu se termina aici. Un ghetar parca se scurgea peste Tre-le-Champ, care se vedea micut la poalele lui. In dreapta noastra se vedeau alti munti, diferiti, mai stancosi, mai abrupti parca, dar foarte impunatori si acestia. Ne-am asezat pe iarba si vreo doua ore acolo am ramas, mai ales ca ne hotarasem deja sa coboram cu telegondola in Tre-le-Champ.

TMB_35

Asta da viata! Si fluturasul se pare ca e de acord
Asta da viata! Si fluturasul se pare ca e de acord

Mi-am amintit ca in acest punct al traseului vazusem pe un blog poza unei tarte cu afine care arata asa de bine si pe care ma imaginam mancand-o inca de acasa. Am intrat in cabana sa vad daca au tarta respectiva si o aveau: dar arata foarte diferit fata de poza. Era o mini-tarta cu un pic de gem de afine in ea. Dar cum trebuia sa scapam de ultimii franci elvetieni, i-am cerut la tanti (care avea cred ca peste 70 ani, ma si miram ca inca lucra acolo) o tarta. Ea a luat-o de pe platou si pur si simplu mi-a aruncat-o pe tejghea, fara un servetel sau farfurioara sau ceva… Un pic surprinsa de lipsa ei de amabilitate, am luat-o si am iesit sa admir in continuare privelistea.

TMB_37

TMB_38

Adevarul e ca nici nu aveam nevoie de mai mult. Soarele ne incalzea, Mont-Blanc-ul era in fata noastra, puteam sta intinsi pe iarba si admira. Ce-ai putea dori mai mult de la viata? Deja eram foarte multumiti de turul nostru, as fi fost multumita chiar si daca de acum inainte totul ar fi mers prost. Viata e frumoasa cand gasesti momentul perfect care sa ti se plieze pe suflet.

Pana la statia de telescaun ne-am oprit sa analizam panoul cu traseele de bicicleta, am facut poza cu stalpul ce anunta Col du Balme (2191 m) si ne-am continuat drumul. Pana la Tre-le-Champ trebuia sa luam un telescaun si apoi o telegondola, iar noi eram hotarati sa nu ne opreasca nimic din decizia noastra de a sari peste coborare si astfel sa scutim genunchii baietilor si sa ajungem mai devreme la cazare. Nimic, ne ziceam… pana am aflat pretul. Dupa ce am scapat de Elvetia cea foarte scumpa am devenit mai atenti la bugetul nostru si ne gandeam cu un pic de teama la zilele ce urmeaza, care nu erau putine. Asa ca am decis sa sarim peste o statie. Baiatul de la telescaun a fost foarte amabil si ne-a zis ca putem cobori pe jos o jumatate de ora pana la urmatoare statie, ca nu era asa de abrupt precum ar fi coborarea prin padure. Zis si facut.

Odata ajunsi la Tre-le-Champ, am luat-o la pas pana la Gîte Le Moulin, admirand arhitectura frantuzeasca. Recomand din tot sufletul aceasta cabana, este foarte comoda si mancarea excelenta. Aici am inceput sa recunoastem deja unele persoane care bateau aceleasi carari ca si noi. E interesant cum intr-un tur de lunga durata intalnesti oameni aflati in diferite stadii: unii sunt foarte entuziasmati si plini de energie la inceput de drum, altii intrati deja in ritmul muntelui si privind cu nerabdare la ce ii asteapta, altii obositi si cu intelepciunea zilelor acumulate intiparita pe fete.

TMB_39

Ziua 6: Spre lacul alb

Diminetile erau de obicei momente de revelatie. De fiecare data cand ieseam din cabane si vedeam in ce loc minunat ne aflam, ne venea sa zburdam de fericire, atata ca ne opreau rucsacii. Dimineata aceasta era cu atat mai speciala, cu cat urma sa mergem la Lac Blanc, moment mult asteptat de mine. Am trecut pe langa familia de americani ce faceau incalzirea impreuna cu copii lor si ne-am mirat pe unde ne duce poteca TMB-ului: printre case impodobite cu flori, peste paraiase traversate de mici podete de lemn, pe carari inguste intre garduri vii ce ne obligau sa mergem in sir indian – o minunatie, nu alta. Unde mai pui faptul ca la o intoarcere a capului trona Mont-Blanc-ul, si ca vremea era superba. Si tocmai pentru ca vremea a fost superba, francezii ne-au demonstrat ce inseamna o zi de iesire la ei: a fost foarte multa lume pe traseu, si nu era nici macar weekend.

Poteca TMB-ului
Poteca TMB-ului

Partea cea mai grea a traseului a fost desigur urcusul prin padure, insa lipsa de monotonie l-a facut mai suportabil decat altele. Pe stancile din dreapta noastra am vazut cataratorii in actiune, ba chiar la un moment dat au aparut si niste capre negre. In stanga se vedeau coltii masivului Mont Blanc, iar privelistea efectiv iti taia respiratia. In consecinta, eu faceam poze tot la doi pasi, iar Andrei tot striga dupa mine sa nu mai fac atatea poze (asta ca sa nu ramanem fara spatiu pe card).

TMB_41

Iar daca toate astea nu au fost de ajuns, la un moment dat traseul a devenit cu adevarat palpitant: au fost portiuni cu scari metalice pe pereti aproape verticali, o adevarata desfatare, chiar daca a trebuit sa stam la coada la ele. Pe mine genul acesta de traseu nu ma oboseste deloc, am fost in forma maxima, mi-ar fi placut sa fie in fiecare zi cate o portiune din asta.

Deja incep sa se vada scarile metalice
Deja incep sa se vada scarile metalice

 

O stanca numai buna de catarat
O stanca numai buna de catarat
Baietii in actiune
Baietii in actiune

TMB_46

TMB_47

Foarte important, un lucru pe care nu l-am luat prea in serios, este faptul ca pe traseu nu sunt surse de apa. Noi am avut doar sticlele de 600 respectiv 700 ml, ceea ce nu a fost suficient pe caldura din ziua aceea, iar Bogdan ar fi avut nevoie doar el probabil de vreo 2 litri. Moralul baietilor era cu atat mai scazut cu cat lacul nu se vedea, deci nu vedeam unde era punctul final al traseului. Am avut si o falsa impresie ca am ajuns cand am trecut pe langa Les Lacs des Chéserys. Insa, dupa inca o mica sfortare, am trecut si de ultima portiune mai abrupta si am ajuns la Lac Blanc. Culoarea lacului, albastru turcoaz, muntii acoperiti de zapada, ghetarii ce se scurgeau din ei, vremea insorita… totul era perfect.

TMB_48

Eram in extaz. Ne-am imbracat bine, deoarece sufla vantul, ba chiar ne-a fost frig, am mancat, baietii au stat la lenevit iar eu am pornit la explorat. Mare mi-a fost mirarea cand am vazut unii voinici facand baie in lac. De frig era un frig ca la 2352 m altitudine, nu aveam curaj nici sa pun un deget in apa, d-apai tot corpul. Si nici sa vad pe altii nu m-a incantat, pentru ca din cate am inteles apa ce curgea pe tevile cabanei de acolo era chiar din lac (ce putin asa ne-a zis cabaniera). I-am convins si pe baieti sa vina la explorat, pentru ca se vedea mult mai frumos din partea cealalta, unde stateam cu fata la munti. Daca nu ar fi fost asa de multi oameni in jur, ar fi fost usor sa te pierzi in magia locului. Lacul se continua si departe, intre stanci, iar acolo culoarea mi se parea si mai deosebita: constrastul dintre stancile cenusii care se opreau direct in lac si turcoazul apei mi s-a parut inpresionant.

TMB_49

TMB_50

TMB_51

Ne-am umplut de energie binefacatoare, iar coborarea pana la cazare (Refuge de La Flégère) a fost chiar placuta, muntii fiind intotdeauna in fata noastra. Puhoiul de lume a coborat si el, unii mergand la telescaun, altii oprindu-se, ca si noi, la cabana.

TMB_52

Seara, la cina, am nimerit la masa cu niste americani si canadieni, foarte vorbareti. Aceasta cred ca a fost cea mai animata seara din intreg turul. O fata tanara, inalta si draguta m-a recunoscut dupa ce si-a dat seama ca m-a oprit la urcare sa-i fac o poza, si s-a mirat ca dintre toti oamenii de pe traseu tocmai cu mine statea acum la masa. Coincidentele astea! Tipa era din New York, era impreuna cu familia in Paris la o nunta si se hotarase sa profite de ocazie si sa faca o parte din tur, de 3 zile. A angajat o firma care sa-i faca traseul si rezervarile si a purces la drum de una singura. La masa ne mai acompania o alta americanca, de origine asiatica, care facea traseul tot singura. Ea era cea mai vorbareata. Cand a auzit din ce tara suntem, ne-a intrebat foarte uimita care este limba oficiala a Romaniei. Mare i-a fost surprinderea cand a auzit ca romana. Ne-a intrebat daca engleza este cumva a doua limba oficiala din Romania, fiind foarte surprinsa de cat de bine o vorbeam. Ne-a marturisit ca ea credea initial ca nu intelegem nimic din ce vorbeau ei, asta pentru ca intr-adevar am fost foarte tacuti la inceput.

Ne-a trebuit ceva pana sa ne implicam in discutii, dar adevarul e ca entuziasmul lor a fost molipsitor. Tot ca si noi, mai tacuti, era si o pereche mai in varsta, care isi nota tot ce faceau in tur. Chiar si la masa isi scriau in carnetel cati km in cat timp au parcurs in ziua respectiva, tipurile de branza de pe platoul de branzeturi pe care tocmai o serveam samd. Ulterior am aflat ca femeia concurase la vreo trei triatlonuri ironman, reprezentandu-si tara (Canada) la categoria de varsta, iar barbatul la unul. Si nici nu se laudau cu aceste realizari. Dupa mancare am iesit toti sa admiram apusul, primul si singurul apus pe care l-am putut vedea peste magnificii munti din acest tur. Si a fost asa de frumos, ca frigul nu ne-a descurajat si am savurat momentul la maxim – pe fundal de grai american, ce-i drept, dar tot frumos.

TMB_53

TMB_54

Vreau sa mentionez si cuplul de tineri din Hong-Kong cu care am nimerit in camera. Ei si-au luat ghidul in urma cu vreo 3 ani si au venit taman de acolo pentru tur. Simpatici si ciudati deopotriva, pentru ca au carat cu ei un fel de pelerina imensa cu care si-au blindat patul (pat supraetajat), dormind amandoi jos intr-un culcus, in intimitate, fara a fi deranjati de ochi straini. Multa munca! Si cand ma gandesc ca faceau asta in fiecare seara…

VA URMA…

Vrei si tu sa parcurgi acest tur? DESCARCA AICI un GHID al acestui tur, cu informatii utile, in format pdf – preturile sunt per persoana. Vei afla mai multe despre echipamente, costuri si transport.

11947414_1126660477362154_4697443162374646280_nAutorul acestui articol este Cristina Balint. Ea locuieste in Timisoara si iubeste drumetiile pe munte. In luna august 2015 a parcurs Tour du Mont Blanc – iar pentru ca un astfel de tur merita promovat, am ales sa publicam povestea celor 11 zile petrecute in Elvetia, Franta si Italia, pe blogul nostru. Speram ca prima parte v-a placut! In curand vom publica si continuarea.