Tour du Mont Blanc sau cum se implinesc visele in 11 zile (partea 2)

Ziua 7: La o aruncatura de bat de acoperisul Europei

Somnul a fost dulce si trezirea usoara. Nu avea cum sa fie altfel, din cauza forfotei care incepea la ora 6 si cu care eram deja obisnuiti. Dupa echipare, mic dejun si cercetarea locului in care ne aflam, am pornit voiosi pe traseu, voiosi nevoie mare in primul rand pentru ca urma sa urcam la ceea ce ghidul descrie ca fiind locul de neegalat de unde se poate studia Varful Mont Blanc, Le Brévent, la 2526 m. In al doilea rand voiosi pentru ca azi am decis sa ne supunem doar la 3 ore de urcare si atat, in rest sa ne lasam atarnati in minunatele mijloace de transport in aer, asa de bine dezvoltate in Franta.

Cele 3 ore au trecut repede, si ajungand la Plan Praz (2000 m), unde era punctul de pornire al parapantistilor, m-am lasat purtata de val (nu la propriu din pacate) si am privit inmarmurita jocul de culori al acestora, caci erau asa de multi si de colorati si pareau asa de haotici pe fundalul Chamonix-ului, care se vedea in vale mandru si sclipitor. I-am lasat pe baieti sa mearga sa se intereseze de pretul biletelor iar eu am ramas sa fac poze, filmulete, sa-l admir pe cel care zbura lin deasupra Varfului Mont Blanc si sa-i vad pe parapantisti cum se pregateau sa sara, imaginandu-ma, desigur, pe mine in locul lor, pentru ca faceau ca totul sa para asa de simplu si de sigur.

Cred ca in momentul acela nimic nu ne-ar fi descurajat sa ne scutim picioarele de la efort si, dupa ce am mers la baia de la statia telecabinei (este un drum musai de facut, deoarece peretii tunelului care duce la baie sunt plini de poze din timpul constructiei statiei si e chiar impresionant), ne-am imbarcat frumos in telecabina. A fost cu adrenalina sa ne stim deasupra haului atarnati de un fir, o imagine simbol pentru zona de altfel.

TMB_55

De la Le Brevent se vedeau muntii intr-o nebunie: aveam o imagine de 360 de grade superba: Mont-Blanc-ul la o aruncatura de bat, vorba vine, si tot lantul Mont Blanc, cu ai lui Aiguilles si Aiguillettes, Grand Jourases si pana departe, unde nu se mai vedea zapada. In partea opusa se vedea lantul muntos Aiguilles Rouges, foarte arid si cenusiu, ce ne dadea impresia ca suntem la Marele Canion (nu ca am fi ajuns pana acolo, insa imaginatia ne poate duce oriunde). Panourile informative nu sunt de evitat, le-am citit aproape pe toate desi imi era un frig de numa’ (a fost prima si ultima zi in care m-am incumetat sa port pantaloni scurti). La altitudinea aceea se afla chiar si un restaurant, a carei terasa era plina. Doua lumi, fata in fata: pe de o parte Mont Blanc-ul cu ai sai alpinisti, ce se vedeau urcand in sir spre varf, iar pe de alta parte o lume comoda, care lua pranzul admirandu-l. Ma intreb cum se vedea din perspectiva primilor.

Se vede foarte bine cararea pe care urca alpinistii
Se vede foarte bine cararea pe care urca alpinistii

TMB_57

Aiguille du Midi
Aiguille du Midi

TMB_59

Trupa de soc
Trupa de soc

Am zabovit ce am zabovit pe acolo si am coborat, tot cu telecabina. Ne-am oprit la o terasa la Plan Praz, la soare, am mancat ceva admirand muntii de la o altitudine mai joasa (2000 m – vorba vine), dar cu priveliste la fel de spectaculoasa.

Cineva isi facea siesta
Cineva isi facea siesta

Apoi am luat din nou telegondola spre mult asteptatul Chamonix, ca sa evitam 1000 de m de coborare prin padure (din telegondola parea o padure deasa, asa ca numa’ bine). Si pentru ca nu aveam chef sa ne deplasam cu rucsacii in spate pe caldura, iar in vale era cald de-a binelea, am mers in statia de autobuz, unde nu era nimeni, iar pe afisaj arata ca autobuzul vine in 4 ore… Foarte afectati de aceasta perspectiva, am decis sa intrebam. Spre marea noastra stupoare, pentru ca ne asteptam ca statia de telegondola sa fie undeva pe la marginea orasului, centrul era la 10 minute de mers pe jos. Bucurosi nevoie mare, am luat-o la pas si ne-am oprit la centrul de informatii, foarte aglomerat de altfel, dar nu era de mirare, caci atat de multe ar fi fost de facut acolo, incat nu ne-ar fi ajuns tot concediul. Domnul de la care am cerut informatii parca avea intrebarile pregatite de dinainte. A fost foarte profesionist si foarte simpatic. La plecare ne-a intrebat de unde venim, ne-a trecut pe lista si ne-a zis ca suntem primii romani din saptamana respectiva, apoi ne-a salutat in romaneste si noi am purces la drum cu un morman de pliante in brate.

Primul lucru: ne-am luat inghetata. A fost cea mai buna si cea mai mare inghetata pe care am mancat-o, cu 3 euro mi-am luat doua globuri de zici ca erau cinci. Chamonix e dragut precum ii e numele: strazi si podulete pline de flori, detalii care iti furau privirea, statui si cladiri care pe mine m-au fascinat. Aveau o arhitectura foarte frumoasa si totul facea trimitere la munte.

TMB_62

TMB_63

TMB_64

Dupa ce am batut strazile (nu intr-atat de mult pe cat mi-as fi dorit, dar eu am avut rucsacul cel mai usor), am decis sa mergem cu autobuzul la Les Houches, locul de pornire pentru multi care fac turul Mont Blanc. Am mers in statie si tot asteptand, incepea sa se adune lumea. Ne gandeam ca nu asteapta toti acelasi autobuz, ca sigur mai sunt si altele spre alta destinatie. Gresit. Am stat in autobuz in Chamonix ca-n autobuz in Timisoara, la orele de varf: ca sardelele. Nici n-am reusit sa ma uit pe geam.

In Les Houches aveam cazare la Gîte Michel Fagot, situata exact langa statia de autobuz. Tocmai pentru ca era asa in drum, a fost plin. Ba chiar au intins o saltea si in sufrageria comuna. Cred ca fara rezervare nu prindeam locuri. Insa nu recomand acest loc de cazare. Conditiile sunt bune, dar e mai tot timpul aglomerat, iar gardiana (o tipa tanara) nu a fost deloc simpatica. Mi-a cerut 1 euro ca se imi incalzeasca o cana de apa, iar in dimineata urmatoare a venit pe la 8:30 la noi in camera spunand sa o eliberam pana la 9:30 si sa parasim incinta pana la 10. Si desigur ca de platit ne-a cerut sa platim de cum am ajuns.

Ziua 8: Cu un plan maret

Planul pentru ziua urmatoare era unul intr-adevar maret: o zi de pauza. Asta pentru ca aveam urmatoarele optiuni: ori sa mergem pe traseul clasic, traseul de acomodare, relativ nespectaculos, fiind in mod normal prima zi din tur, ori sa alegem ruta mai inalta pe langa ghetarul Bionnassay, pentru care ar fi fost necesare conditii climaterice optime. Si se pare ca vremea a decis pentru noi, fiindca a urmat o zi ploioasa de la inceput pana la sfarsit. Adevarul era ca, desi nici ziua precedenta nu fusese una solicitanta, oboseala se cam adunase si o zi de pauza era exact ce aveam nevoie in acel moment.

Asadar, trebuia sa ajungem cumva in Les Contamines, la Camping Le Pontet. Am luat trenul pana in Saint Gervais, unde am asteptat cam o ora dupa autobuz. De aici porneste si Tramway Du Mont Blanc (ale carui initiale sunt tot TMB), si am avut norocul sa-l prindem fix cand sosea in statie. Am mai intrat in cateva magazine de suveniruri, unde am cascat ochii, ca erau tare dragute, desi nu am cumparat nimic.

TMB_65

Cu autobuzul am facut aproximativ o ora. Stiam ca acest camping e undeva la iesirea din oras, dar nu ma gandeam ca e chiar asa departe. Am trecut prin centrul oraselului, si la un moment dat cochetam cu ideea de a cobori acolo sa ne plimbam un pic si apoi sa o luam la pas pana la camping… bine ca nu am facut asa. De la ultima statie a autobuzului am mai avut ceva de mers pana la destinatie. Restul zilei a decurs foarte linistit: aveam net bun, am citit, am luat free-shuttle-ul pana in Les Contamines si am baut un ceai intr-un local foarte dragut, am stat pe prispa si am privit ploaia, a fost perfect.

TMB_66

Ziua 9: La intrecere cu vremea rea

Ne-am trezit cu gandul la mancarea buna pe care am avut-o la cina (cartofi gratinati cu branza speciala de-a lor, mmm), ne-am echipat si am pornit la drum cu moralul ridicat si plini de energie, desi afara vremea nu se arata buna. Dar imaginea rucsacilor inveliti in huse colorate si a oamenilor carora li se zarea numai nasul a fost revigoranta. Diminetile la munte sunt atat de frumoase. E frig, umezeala si totusi pace. De parca ne-am trezi dupa o furtuna.

Am salutat lacul dintre brazi si am inaintat si noi, ca toti ceilalalti, spre bisericuta Notre Dame de la Gorge, in care am intrat in primul rand sa ne echipam de ploaie (pornisem la drum optimisti, fara pelerina, desi ploaia parea iminenta). Dupa ce am admirat micul lacas de cult, ne-am facut curaj sa iesim in ploaie si am continuat cu un urcus, prin padure. Generoasa, poteca ne-a purtat peste un pod roman, in zona caruia apa de un minunat albastru-turcoaz netransparent a sculptat in stanca forme unduitoare.

TMB_67

Ghidul propunea pentru etapa aceasta un traseu de 18 km pana in oraselul Les Chapieux sau o ruta alternativa prin Col des Fours (2665 m) pana la Refuge des Mottets. Am ales ruta alternativa, dar pe jumatate, cu cazare la Refuge de la Croix du Bonhomme, la 2443 m, cea mai mare altitudine la care aveam sa dormim in tur. Gandul acesta imi dadea sentimente contradictorii, crezand ca nu pot fi conditii prea bune la o asemenea altitudine. M-am inselat, si cat de tare m-am bucurat de alegerea noastra.

Poteca TMB-ului a fost si de data aceasta aglomerata, dar nu-mi parea rau. Ma bucuram ca mi s-a demonstrat ca vremea urata nu e intotdeauna un impediment. Drumul lin, verdeata, soarele care iesea din cand in cand ca sa putem admira imprejurimile, toate au fost o adevarata incantare.

TMB_69

Ajungand aproape de Refuge de la Balme, la 1706 m, dam de ceva ce nu ne asteptam sa vedem in niciunul din scenariile posibile: un WC public. Si nu de oricare, ci unul foarte decent, cu hartie igienica, apa la robinet si fara mirosuri dezgustatoare. Nu stiu daca si altii au fost la fel de surprinsi ca noi, dar pe noi ne-a uimit.

TMB_70

Am facut o binemeritata pauza si ne-am continuat urcusul. Insa cu cat inaintam spre inima muntilor, cu atat vremea devenea din ce in ce mai urata. A plouat si a suflat vantul de nu am mai avut forta nici sa scot aparatul sa fac poze. Aveam impresia ca nu inaintez deloc, dar tot nu m-am putut abtine sa ma opresc si sa admir jocul norilor si sa ma bucur ca ma aflu acolo, in acel moment. Sunt absolut convinsa ca pe vreme buna am fi avut parte de privelisti superbe, deoarece chiar si asa a fost impresionant.

TMB_75

Intr-un final am ajuns pe Col du Bonhomme, o sa larga cu un mic refugiu unde te puteai adaposti de vant si cam atat, se vedea clar ca nu era menit pentru a innopta acolo. Am intrat si noi sa ne mai limpezim capul de vajaitul vantului si ne-am inghesuit pe o bancuta. Aici i-am intalnit prima data pe canadienii ce aveau sa urmeze acelasi itinerariu ca si noi, un baiat si o fata care, fiind la inceput, erau foarte entuziasmati si energici. In zilele ce au urmat am povestit destul de mult cu ei si am fost in masura sa le raspundem la intrebari si sa le dam sfaturi in legatura cu turul, ceea ce ne-a facut sa ne simtim bine, deoarece vorbeam in cunostinta de cauza. Era tare bine acolo, dar fiindca mai aveam cam o ora pana la cazare, la refugiul Croix de la Bonhomme, ne-am facut curaj si am iesit sa ne continuam drumul. Am fost surprinsa sa observ ca vremea nu i-a descurajat pe trei biciclisti care urcau cu bicicletele in spate si care, desigur, ne-au depasit. I-am vazut mai tarziu la cabana mancand paste.

TMB_71

A fost o etapa grea, cu o diferenta de nivel de aproximativ 1300 m, asa ca nu e de mirare ca am trecut pe langa locuri mentionate in ghid aproape fara sa le observam. La Plan de Dames, de ex., legenda spune ca o femeie ar fi murit in timpul unei furtuni, locul fiind marcat printr-o momaie foarte mare. Voiam sa lasam si noi o piatra aici, conform obiceiului, dar nu am facut asta, desi imi era in minte.

TMB_72

Ajungand cam sleiti la Col de la Croix du Bonhomme si observand cabana un pic mai jos, abia am rezistat sa ne facem cate o poza cu momaia inalta ce marca altitudinea de 2483 m, apoi ne-am indreptat spre ceea care urma sa fie casuta noastra pana in ziua urmatoare: Refuge de Croix de la Bonhomme.

TMB_73

Am ajuns devreme, pe la 3:30, poate si pentru ca nu am avut posibilitatea de a zabovi pe drum. Cabana este incantatoare, si, desi credeam ca nu vor fi conditii bune, am avut parte de cea mai decenta si comoda sedere: dormitoarele cu paturi supraetajate si cu plapumi groase, avand in vedere ca nu se facea foc si cred ca nu erau mai mult de 10 grade inauntru, punctele sanitare foarte curate si suficiente. Atata ca nu era apa calda, lucru care se pare ca nu a descurajat unele persoane sa faca dus.

In sala de mese se afla o soba pe lemne in care ardea mocnit focul. Acolo m-am asezat cu Kindle-ul in mana, si pana seara cand ne-am retras la dormitoare nu m-am mai miscat. Oamenii tot veneau, unii pentru o scurta pauza, altii pentru a innopta. Nu a durat mult pana ce sarmele ce atarnau deasupra sobei s-au umplut de haine, iar spatiul din jurul ei de bocanci, de nu mai aveai unde arunca un ac. Si nici nu ma mira, caci in decurs de o ora deja nu se mai vedea absolut nimic afara din cauza cetii, si eram tare bucurosi ca suntem la caldura. La cina am nimerit langa un francez care ne-a povestit ca a vizitat Romania si i-a placut mult, dar l-a frapat ca a trebuit sa faca multe ore cu un tren pe un numar mic de km (nu mai tin minte exact cati, dar ii tin minte expresia socata a fetei). Era in tur impreuna cu fiii lui. Cabana este foarte dragut amenajata si proprietarii probabil ca lucrau de mult timp acolo, deoarece vedeam poze de cand erau tineri. Niste oameni deosebiti. La plecare, cand am platit nota de plata, am observat cu suprindere ca nu ne-au incasat unele lucruri pe care le-am consumat (niste supa si un vin fiert), iar cand le-am spus au zambit si s-au facut ca nu stiu despre ce vorbim.

Ziua 10: Mai urcam?

Sau cat se sus se poate ajunge in TMB

Planul pentru urmatoarea zi era sa traversam aridul Col des Fours, dupa cum il descria ghidul, sa coboram pana la 1870m, la Refuge des Mottets, sa continuam cu o urcare pana la Col de la Seigne (2516 m), ce marca granita cu Franta, iar apoi sa coboram din nou pana la Rifugio Elisabetta (2195 m). Un plan maret pentru penultima zi din tur, asa ca am pornit devreme. Vremea se arata a fi total opusa fata de ziua anterioara, iar calmul diminetii ne-a umplut de energie, mai ales ca am putut vedea muntii cu formele lor unduitoare si ispititoare.

TMB_74

Am ajuns in scurt timp la Col des Fours, iar ghidul recomanda sa-ti lasi rucsacul si sa urci cam 40 min pana pe Varful Tete Nord des Fours, la 2756 m, de unde promitea o panorama magnifica de 360 grade, in prim plan cu domul alb al Varfului Mont Blanc.

Col des Fours
Col des Fours

Tentatia acestor promisiuni a fost prea mare si, fiindca Bogdan a vrut sa se odihneasca, am pornit impreuna cu Andrei spre varf. Efortul (destul de mic de altfel, fara rucsaci in spate) a meritat din plin. Ne-a lovit o priveliste care iti taia respiratia. Aratam cu degetul intr-una: vezi acolo? Si acolo, vai ce frumos! Se vede si un lac! Ala e Mont-Blancul? Pare asa de aproape!

TMB_77

Am facut poze, am analizat borna cu harta ca sa ne putem plasa in locul mic din aceasta lume in care ne aflam, am filmat panorama, desi stiam ca in curand se termina spatiul pe card, am respirat aerul rece si ne-am bucurat atat de tare de moment, ca nu ne mai venea sa plecam. Dar ne astepta Bogdan si un drum lung, asa ca nu am mai zabovit.

TMB_78

De aici a urmat doar coborare, mai abrupta, mai lina, dar cu multe minunatii ale naturii de observat. Am admirat formatiunile pe care le sculpta apa in diferitele tipuri de roca, am observat turme de vaci cu ai lor stapani, ce se insiruiau si se deplasau pe dealuri de iti era mai mare dragul sa ii privesti, am analizat plantele si ne-am bucurat de tot ce ne oferea natura.

TMB_79

Avand in vedere ca am coborat destul de mult, vreo 900 m altitudine, drumul a fost – desi nu greu – foarte lung. Asa ca abia pe la orele pranzului am ajuns la Refuge des Mottets, o fosta ferma transformata in cabana, care mi-a lasat o impresie foarte buna, iar locatia este de vis. Valea Ville des Glaciers se vedea in toata splendoarea ei, cu un ghetar ce se revarsa in apropierea cabanei.

TMB_81

TMB_82

TMB_83

Daca am fi continuat cu o zi inainte traseul, aici ne-am fi cazat. Dar pana la Rifugio Elisabetta mai era drum lung care parea anevoios, mai ales ca incepea cu o parte mai abrupta cu serpentine. Si de data aceasta, cu cat urcam mai mult, cu atat se vedea mai frumos. Imi venea sa fac iar poze la tot pasul: la vale, la biciclisti, la ghetar… pana cand s-a intamplat inevitabilul. Am ramas fara spatiu pe cardul de memorie. M-am oprit sa fac o selectie si sa sterg cateva poze, dar nu m-a lasat inima sa renunt la niciuna. In disperarea mea, incercam sa-i fac semne lui Andrei sa se opreasca, dar nu m-a vazut ca era cu mult in fata. Am pornit la drum tot cautand solutii, pentru ca nu concepeam sa nu mai fac poze si filmulete, mai ales ca intre timp ma hotarasem sa fac si un scurt clip despre turul nostru. De se strica aparatul cred ca ma resemnam mai usor. Apoi m-a lovit solutia salvatoare. Mi-am dat seama ca avem carduri si in telefoane! Asa ca dupa ce am ajuns la Andrei, care se oprise sa ma astepte, am facut schimbul si eram fericita din nou. Pana la finalul turului am umplut de fapt ambele carduri ale telefoanelor…

TMB_84

Intotdeauna mi-am dorit sa vad cum sufla vantul pe un varf de munte inzapezit, de parca ar fi plin de zahar pudra si cineva ar sufla o perdea de praf alb. E o imagine care imi ramane intotdeauna in minte din poze sau documentare. Iar dupa ce Varful Mont Blanc a (re)aparut in peisaj, si dupa ce sceptica ma uitam daca nu cumva e un nor blocat deasupra varfului, desi era incredibil de senin, mi-a venit sa tip de fericire. In sfarsit acea perdea de zahar pudra pe care o asteptam! Acum daca n-as fi putut sa fac poze, era jale.

Nu se vede prea bine, dar pudra e acolo
Nu se vede prea bine, dar pudra e acolo

Am luat aceasta bucurie si am pus-o in buzunar pentru un pic mai tarziu, deaorece venise si momentul in care era sa cedez psihic. Dupa serpentine a urmat o poteca lata si destul de lina, iar in fata nu vedeam decat niste coline si aveam tot timpul impresia ca dupa urmatorul damb vom ajunge la destinatie si vom incepe sa coboram. Si tot asa, si tot asa vreo 2 ore, si nu-mi venea sa cred ca nu ajungem si ca in continuare e de urcat. Picioarele nu prea mai vroiau sa ma asculte. Imi trebuia o confirmare, oricat de mica, ca nu mai e mult. Asa ca i-am facut semn lui Andrei, care era din nou in fata, sa se opreasca (Bogdan nici nu se mai vedea), si am scos ghidul ca sa recitesc partea de traseu pe care ne aflam. Conform ghidului ar fi trebuit sa facem 1:30 pana la granita, Col de la Seigne. Noi fiind de 2 ore deja pe drum, mi-am dat seama ca ar trebui sa ne apropiem. Din fericire intr-un sfert de ora am ajuns, ne-am adapostit cumva de vant si am admirat privelistea. Asta m-a adus din nou in starea de zen, deoarece nu degeaba se spunea in ghid ca privelistea de aici ar fi „an eye opener”: Val Veny, care se continua cu Val Ferret (punctul nostru de plecare, parca nu imi venea sa cred), in stanga Masivul Mont Blanc, cu varful alb si inconjurat de muntii frumosi si diferiti. Cel mai bine vorbesc imaginile de la sine.

TMB_87

TMB_88

TMB_89

Coborand in vale, spre Refugiul Elisabetta, ne-am oprit la La Casermetta, cladirea ce reprezinta fosta vama, transformata in muzeu si centru de informatii. Era inchisa din pacate, insa panourile cu informatii din exteriorul ei ne-au captat atentia si ne-au retinut cateva minute bune, timp in care am analizat valea si denumirile muntilor.

TMB_90

TMB_91

TMB_92

Pe drum drept parca si bocancii aveau alta aderenta si ochii se bucurau sa priveasca in sus spre munti.

TMB_93

Refugiul inca nu se zarea si Andrei glumea zicand ca probabil vom mai avea o tura de urcat pana la el, dar ne-am uitat in jur si am decis ca drumul nu avea pe unde urca si ca in curand il vom vedea, nu prea acceptam noi ideea unei noi urcari, oricat de mici. Cand am observat ca intr-adevar este de urcat un pic pana la el, am izbucnit intr-un ras isteric toti trei. Oboseala si foamea isi spuneau cuvantul. Abia asteptam sa mancam ceva, ca eram cam lihniti. De urcat nu ne-a parut rau pana la urma, mai ales ca am fost cazati, vorba vine, in buza ghetarului. Amplasarea acestui cunoscut refugiu este de-a dreptul spectaculoasa.

Fiind cam singura optiune de cazare pe o raza de multi km, era multa lume. Cand am ajuns, ne-am dus cu sufletul la gura la cabanier sa ne cazam, sa lasam rucsacii, sa facem un dus scurt si sa mancam, ca tare ne rodea stomacul. Surprizele au venit una dupa alta: nu mai era apa calda si eram programati in a doua tura de masa, de la 8, nu de la 7. Vestea amanarii cinei ne-a cam lovit, asa ca am urcat in dormitor si ne-am intins. Dar gandul ne statea intr-atat la mancare, incat de doua ori ni s-a parut ca auzim strigat numele lui Andrei (pe numele lui erau facute rezervarile), iar el s-a ridicat, a mers sa intrebe si de fiecare s-a intors cu vestea ca intram in a doua tura la masa.

Ora 8 a venit in sfarsit si, dupa ce ne-am umplut burtile, am baut un ceai si ne-am dus la culcare. In dormitor paturile erau amplasate pe doua siruri. Vizavi de noi era cazat un grup maricel de batranei, si cu ocazia asta am aflat ca batraneii francezi nu au nicio inhibitie. Ce mi-a fost dat sa vad nu e potrivit pentru a fi redat aici, dar cert e ca ne-am prapadit de ras si imaginea aceea cred ca imi va ramane ceva vreme intiparita pe retina.

Ziua 11: Si finalurile sunt frumoase

A sosit si ultima zi din tur. Nu-mi venea sa cred ca mananc pentru ultima data micul dejun clasic de paine cu unt si dulceata. Nu-mi venea sa cred ca totul a fost asa cum trebuia sa fie si ca am ajuns in acest punct. Si, mai ales, nu-mi venea sa cred ca se va termina totul in curand. Ne-am echipat si am pornit pe ultimul traseu, pana in Courmayeur, punctul nostru de plecare. Trebuia sa ajungem in timp util sa prindem si un autobuz spre Milano, deoarece acolo aveam cazare pentru seara respectiva.

Ziua a inceput cu o plimbare prin vale, bucurandu-ne de soare si de munte.

TMB_98

TMB_99

La un moment dat am observat ca pe o poteca paralela cu a noastra urcau o sumedenie de oameni in sir indian. Ne gandeam ca trebuie sa fie un grup tare mare, ca parca nu se mai termina. Apoi ne-am amintit. Maratonul (Ultra Trail Du Mont Blanc) era in plina desfasurare. Daca va puteti imagina, maratonul acesta inseamna parcurgerea intregii distante a turului in mai putin de 24 de ore si nici nu exista un premiu in bani la final. O nebunie, nu alta. Si o nebunie de oameni era si acolo.

TMB_94

TMB_95

Cu cat inaintam mai mult, cu atat veneau mai multi, si mai multi, si mai multi. Si toti in forma, cu zambetul pe buze, ne faceau cu mana, unii se opreau sa faca poze, altii se opreau sa faca pipi in tufe… Am inceput sa ne uitam la etichetele cu numerele de concurs si tara de origine, in speranta ca vom vedea si un roman, insa nu am avut norocul, desi tind sa cred ca printre miile de participanti a fost macar unul.

TMB_96

Am tot mers pe langa ei cred ca vreo ora buna, incercand sa iesim de pe carare ca sa nu-i incurcam. Cand am ajuns la locul de unde incepea urcusul, s-a terminat si puhoiul de alergatori. Insa pe mine m-a durut sufletul, nu alta, cand am auzit de o noua urcare. Plimbarea prin Val Veny fusese atat de placuta, cu Lac Combal in stanga, in care se oglindeau muntii de imi venea sa cred ca ma aflu intr-o lume paralela, cu maratonistii care mai de care mai vioi – totul era prea frumos ca sa se termine cu o urcare.

TMB_97

Dar vreme de vaicareala nu era, asa ca le-am comandat picioarelor sa colaboreze. Toti erau in forma in jurul meu: niste tineri chinezi sareau entuziasmati si isi faceau poze, familii cu copii ne depaseau, ne-au depasit si prietenii nostri canadieni care au pornit mai tarziu… asa ca starea mea de spirit nu era prea buna. Nici gafaiala nu a intarziat sa apara, si, desi la fiecare zece minute faceam pauza, chipurile sa admir privelistea (care era intr-adevar superba), in scurt timp am crezut ca cedez din nou. In momentul acela m-am oprit, m-am asezat pe o piatra, m-am bucurat ca nu era nimeni in jurul meu si m-am uitat la munte. Nu era niciun nor pe cer si muntele parea desenat pe o coala de hartie, iar eu ma gandeam ca de fapt este o imensitate de roca, gheata si zapada cat se poate de reala si palbabila. Era atat de frumos. Acela a fost momentul de completa constientizare a tot ce s-a intamplat in ultimele zile si parca m-a cuprins un val de energie. M-am ridicat si am continuat urcarea spre Mont Favre, unde pe o culme am atins inaltimea de 2430 m.

Atentie mare!
Atentie mare!

Prietenii nostri canadieni erau deja acolo, ne-am asezat alaturi de ei cu fata la Varful Mont Blanc, ne-am mancat picnicul si am admirat maretul munte si valea ce i se intindea la poale.

TMB_100

Nu ne-am grabit prea tare, deoarece timp mai aveam si pana la telescaun nu mai era mult. Am facut pozele de final, mandri nevoie mare si impacati cu ideea ca ne aflam la sfarsitul turului. La coborare privelistea nu ne-a parasit, dar cararea s-a aglomerat un pic, confirmandu-ne faptul ca ne apropiem de un telescaun.

Poza de final. We did it!
Poza de final. We did it!

Inainte de a face ultima coborare ne-am oprit la Rifugio Maison Vielle, un loc cu adevarat incantator. Mai aveam vreo 3-4 ore pana la ultimul autobuz spre Milano asa ca nu ne grabeam. Ba chiar pe baieti ii tenta ideea coborarii prin padure, macar pana la telegondola (si de data aceasta trebuia sa luam telescaunul si apoi telegondola). Insa aceasta ultima zi mi-a facut un pic praf picioarele, mai ales din cauza bocancilor pe care oricum ii inchideam nu imi stateau comod, nu stiu de ce. Eu n-am mai avut forta pentru inca o coborare. Asa ca ne-am asezat in sezlonguri si am petrecut urmatoarea ora admirand muntii dintr-o pozitie cat se poate de comoda, incantati de aceasta zi perfecta si gandindu-ne deja la paturile de acasa.

De atunci au trecut cateva luni, dar in mintile noastre totul este cat se poate de viu. In zilele, saptamanile, lunile care au urmat, ori de cate ori ne amintim de Turul Mont Blanc, ori de cate ori ne uitam la poze sau la filmulete, avem o tresarire de bucurie, ne simtim brusc inveseliti, inviorati… da, fericiti. Asa ca daca aveti posibilitatea, daca toate cele de mai sus va starnesc curiozitatea si dorul de duca, puneti mana si faceti turul!

Tour Du Mont Blanc 2015

Vrei si tu sa parcurgi acest tur? DESCARCA AICI un GHID al acestui tur, cu informatii utile, in format pdf – preturile sunt per persoana. Vei afla mai multe despre echipamente, costuri si transport.

11947414_1126660477362154_4697443162374646280_nAutorul acestui articol este Cristina Balint. Ea locuieste in Timisoara si iubeste drumetiile pe munte. In luna august 2015 a parcurs Tour du Mont Blanc – iar pentru ca un astfel de tur merita promovat, am ales sa publicam povestea celor 11 zile petrecute in Elvetia, Franta si Italia, pe blogul nostru. Speram ca si a doua parte a acestei calatorii v-a placut! Pentru a citi povestea primelor 6 zile din TMB intra aici.

Tour du Mont Blanc sau cum se implinesc visele in 11 zile (partea 1)

TMB_coperta_resized

Este simplu sa fii fericit. Trebuie doar sa faci ceea ce-ti place. Fie ca citesti o carte, asculti muzica, te uiti la filme, scrii sau faci drumetii, important e sa aloci in fiecare zi cateva clipe fericirii. In rest, lucurile vin de la sine. N-am spus nimic nou aici, dar uneori lucrurile simple trebuie reamintite.

Eu sunt cea mai fericita pe munte. Nu sunt nici prima, nici ultima. Si nu sunt nici prima, nici ultima care a facut Turul Mont Blanc (TMB) sau care a scris despre asta. Dar sunt singura care poate spune ce a insemnat acest tur pentru mine.

Dupa ce m-am intors din tur, am fost intrebata de mai multe ori daca am urcat pe Mont Blanc. Nu, nu se urca pe varful Mont Blanc. Tour du Mont Blanc (pentru ca imi place la nebunie cum suna acest titlu in limba lui de bastina, franceza, limba oficiala a turului de altfel) este literalmente un tur in jurul masivului Mont Blanc, adica sa-l inconjori trecand prin cele trei tari la granita carora se afla: Franta, Italia si Elvetia. In total aproximativ 170 km, cu 10000 m de ascensiune si coborare. Ruta clasica a turului este in sensul invers al acelor de ceasornic, in 11 zile, sau in sensul acelor de ceasornic, in 10 zile.

Tour Du Mont Blanc 2015
Ghidul pe care l-am folosit a fost cel de la Cicerone, scris de Kev Reynolds, a carui experienta l-ar lasa invidios pe orice iubitor al muntelui. Omul cu cea mai faina meserie din lume („The Man with the World’s Best Job”, conform cicerone.uk) a descris in ghid traseul atat in sensul acelor de ceasornic, cat si invers. Ghidul este intr-atat de detaliat, incat iti zice si cati pasi faci de la un anumit punct pana la un pod sau loc de cotitura. Iti da sfaturi practice in legatura cu echipamentul recomandat, trasee pe zile, trasee alternative pentru vreme rea, distanta, diferenta de altitudine, optiuni de scurtare, surse de apa, harta pe zile, optiuni de cazare cu numere de telefon, absolut tot ce ar fi necesar pentru un asemenea tur. Asadar, un musai pentru oricine face turul!

TMB_marcaj_resized

Noi am inceput din Italia, Courmayeur (noi insemnand subsemnata, Cristina – muntomana ocazionala, Andrei – muntoman experimentat si Bogdan – muntoman incepator), si am urmat ruta clasica. Courmayeur este un orasel foarte dragut, inconjurat de munti, plin de magazine cu haine de munte, au chiar si supermarket montan – cu produse normale, dar parca e mai de efect cand cumperi din supermarket montan, iar cladirile sunt in principal cabanute simpatice si incarcate de flori. Si oamenii… toti cu zambetul pe buze si binevoitori, imbracati de munte si plini de energia lui, ca doar sunt alimentati de la sursa.

Cand am ajuns in Courmayeur ploua. Rectific. Turna cu galeata. Inainte sa pornim la drum, principalele mele temeri erau sa nu prindem vreme urata (si astfel sa nu vedem nimic) si sa nu patim ceva cu picioarele. Si iaca fix din prima zi mi s-a adeverit una din temeri. Dar n-am disperat, am mers la centrul de informatii sa ne interesam de vreme si sa ne gasim cazare, pentru ca planul nostru initial de a face un traseu de 2 ore pana la un refugiu la 2000 m se spulberase. Am aflat, spre marea noastra fericire, ca vremea se arata buna pentru saptamana care urmeaza. Ne-am refacut planul, cele doua ore de traseu au fost adaugate la cel din umatoarea zi, si am purces bucurosi la explorarea orasului.

Courmayeur pe ploaie
Courmayeur pe ploaie

Inca nu-mi venea sa cred ca dimineata eram la Timisoara, unde am lasat betonul incins si aerul sufocant in urma, iar acum ne aflam in acest coltisor din Alpi. Restul zilei a trecut repede. Am mancat pentru prima data faimoasa gelatto italiana, in centru am prins si un concert de muzica locala si astfel am participat la bucuria comunitatii, am cascat ochii la magazinele de munte si am dormit. Surprinzator de mult si surprinzator de bine, avand in vedere ca in urmatoarea zi aveam sa incepem in sfarsit Turul!

Ziua 1: Cea fara de sfarsit

Dimineata ne-am trezit devreme (ca de altfel in fiecare zi din acest tur), am privit pe geam si am avut un soc. Muntii! Uite muntii! Cu zapada! Scoate aparatul! Hai sa ne imbracam si sa plecam! Se inseninase un pic si natura ne oferea primul din multele cadouri pe care urma sa le primim in acest tur.

La 9 eram in fata biroului de informatii, iar la 10 pe traseu. Asta pentru ca am luat un autobuz care ne-a scurtat cam cu o ora urcusul prin padure. Teoretic. Pentru ca practic… a fost jale. De ce? Pentru ca, desi citisem pe mai multe bloguri ca atat timpii de pe marcaje, cat si cei din ghid nu sunt exacti si ca timpii reali sunt cu 50 % mai mari, parca nu ne venea sa credem ca va fi chiar asa. Dar chiar asa a fost! Dupa cateva zile in care aveam impresia ca sunt mai ardeleanca decat cel mai incet ardelean, ne-am obisnuit cu ideea ca trebuie sa tragem de noi mai mult decat am crezut si am acceptat lucrurile asa cum sunt.

Traseul a inceput printr-o urcare prin padure, care nu mi s-a parut grea. O fi fost si adrenalina, si bucuria, si aerul de munte si mirosul de ploaie. Si privelistea… muntele acoperit de niste nori foarte draguti, de parca ar fi fost o domnita imbracata in ie romaneasca, modelele fiind firele albe de apa ce curgeau din ghetarii nevazuti. Admiram, scoatem aparatele foto, facem o mie de poze si mergem mai departe. Muntele nu a vrut sa ni se dezvaluie din prima, ne-a lasat sa ii vedem treptat splendoarea. Cu cat urcam mai mult, cu atat se vedea mai frumos.

Domnita in ie
Domnita in ie

TMB_3

TMB_4

Am facut pauza la cunoscutul refugiu Bonatti, care nu s-a lasat „cucerit” usor, pentru ca ultima portiune de urcat pana acolo a fost intr-atat de abrupta, incat pur si simplu credeam ca ne punem in fund si acolo ramanem. Dar ne-am adunat fortele si am urcat incet, incet, iar cand am ajuns ne-am aruncat pe o banca, ne-am descaltat si am privit in fata. Wow! Exista asa ceva? Ce mai durere de picioare, hai sus si fa iar o mie de poze… Era prima data cand vedeam un ghetar. I se vad crapaturile. Iti dai seama de cat timp e acest ghetar aici? ma intreaba Andrei. Iar ca bonus, privelistea spre Val Ferret era absolut superba. Nu mai puteam vorbi. Totul in jur era prea frumos si inevitabil ne gandeam la cat de norocosi suntem.

TMB_5

TMB_6

TMB_7

Val Ferret

De aici urma sa mai facem 3 ore pana la refugiul Elena, unde trebuia sa dormim. Era deja ora 3 si ne bucuram ca vom ajunge in timp util sa facem si un dus inainte de masa, care se servea la 7. Nu a fost chiar asa. Noi de la 2015 m trebuia sa ajungem la 2200 m. Adica nu foarte mult de urcat. Gresit! Am avut de urcat, de coborat abrupt, pe serpentine, si apoi iar de urcat. Numai noi stim ce forta launtrica ne-a ajutat sa ajungem. Ne-au incercat toate sentimentele: durerea crunta de picioare, rucsacii grei pe care ii simteam ca pe niste bolovani pe umeri, ciuda imensa cand vedeam oamenii efectiv alergand pe langa noi… si foamea… aceasta foame care a fost, culmea, ca un combustibil. Refugiul Elena este amplasat exact vis-à-vis de un ghetar si iti ofera o priveliste superba asupra vaii Ferret, mai ales dimineata, cand vremea este stabila. Prima noapte a fost asa cum m-am asteptat: rece, deoarece stiam ca nu este incalzire in dormitoarele din cabane.

Ziua 2: Pun piciorul aici si sunt in Elvetia?

Dimineata dupa micul dejun (apropo, nu cred ca voi mai putea manca paine cu unt si dulceata fara sa-mi aduc aminte de TMB) ne-am echipat si am pornit pe cararea ce urma sa ne duca spre granita cu Elvetia. Poteca a fost foarte abrupta si nu pot zice ca am depasit pe cineva in urcarea noastra. M-au impresionat foarte mult oamenii care se pregateau pentru maraton si care alergau in pantaloni scurti si maiou (asta in conditiile in care noi eram cu caciula si manusi), biciclistii, curajosi avand in vedere ca era noroi pe poteca, si privelistea, atat cat am vazut-o, deoarece se pusese ceata intre timp. Insa ajungand la Grand Col Ferret (2490 m) ne-am revenit cat de cat, am facut pozele de rigoare si am continuat coborarea spre Elvetia.

Rifugio Elena
Rifugio Elena
Val Ferret dimineata
Val Ferret dimineata

Despre Elvetia am citit ca nu ar fi atat de spectaculoasa precum celelalte doua tari din trilogie. Si intr-adevar, dupa ce am ajuns in Franta, ma gandeam ca puteam bine-mersi sari peste Elvetia, poate si fiindca vremea nu a fost insorita, iar peisajele pastorale care ne-au fost promise nu au fost chiar atat de impresionante (asta probabil fiindca imi plac la nebunie peisajele pastorale romanesti si consider ca nu au egal). Ordinea calculata si iarba taiata la milimetru nu se prea incadreaza in impresionant, in ce ma priveste. Insa, gandind retroactiv, Elvetia a fost ca o gura de aer proaspat si locul in care ne-am putut regasi, ne-a oferit ocazia introspectiei si ocazia de a observa si bunatatea naturii umane, nu doar a celei fizice.

Dupa ce am trecut granita Italia-Elvetia prin Grand Col Ferret a urmat o coborare prin partea elvetiana a vaii Ferret, care este absolut superba. Nu se mai vedeau ghetari sau zapada, dar locul transmitea o energie pozitiva, ceva de neimaginat. Acolo iarba mi-a adus aminte de locul meu de bastina, Maramures (eu inca sunt absolut convinsa ca nu exista iarba mai frumoasa decat iarba din Maramures). Acolo i-am pierdut pe baieti printre afine.

Am intalnit trei romani ce lucrau la o cabana, aveau vaci si oi si ne-au dat sa gustam din branza pe care o fac. Am simtit bucuria lor cand le-am zis ca suntem romani si ne-am dat seama ca de fapt granitele fizice nici nu mai conteaza cand esti printre ai tai. Am format pentru cateva minute o bula temporala romaneasca in care numai noi contam. Tot aici am admirat cutele adanci ce brazdau muntii, dar cu care totusi le statea asa bine, in ciuda varstei inaintate.

"Nicio treaba"
“Nicio treaba”

TMB_11

TMB_12

TMB_13

Riduri
Riduri
Iurta
Iurta

 

TMB_16

Pana la cazare in La Fouly (1610 m) am coborat mult, dar nu a fost solicitant. Am trecut si pe langa micuta capela din Ferret, a carei poza apare si in ghid. E foarte fain sentimentul sa vezi cu ochii tai si sa recunosti locurile la care visai privind pozele din ghid. Odata ajunsi la cabana (Chalet Le Dolent), am fost un pic surprinsi ca era descuiata si nu era absolut nimeni acolo. Am gasit in schimb niste biletele cu rezervari, prin care am aflat in ce camera suntem repartizati, si inca un bilet in care gazda ne zicea ca va trece mai tarziu pe acolo. Cata incredere, totusi! Conditiile au fost foarte bune si netul a mers perfect :).

TMB_17

Capela din Ferret
Capela din Ferret

TMB_19

Ziua 3: Cum ne-a ajutat maghiara in Elvetia

Urmatoarea zi a fost o plimbare luunga prin satele elvetiene si apoi o urcare, abrupta desigur, pana la Champex-Lac. Satele elvetiene sunt asa cum le vezi in pozele din cartile de povesti: casute mici incarcate de flori, lemne de foc stivuite la perete, izvoare in forme ghiduse si detalii unice care te fac sa simti ca ai nimerit intr-un basm, asteptandu-te in fiecare clipa sa-ti sara in fata o zana, un pitic sau cine stie ce animalut care vorbeste, sau un pom care isi intinde crengile ca sa te infrupti din poame. Aceasta stare ne-a fost data si din cauza faptului ca nu am intalnit nici tipenie de om in aceste sate, in afara de doi ghizi care duceau bagaje pe niste magarusi.

TMB_20

Cu asa urari sa tot faci MTB
Cu asa urari sa tot faci TMB

TMB_22

TMB_23

Urcarea prin padure pana la Champex-Lac ne-a cam stors de puteri, chiar daca la inceput eram fascinati de animalele si plantele sculptate in trunchiuri, care au fost prezente pe tot parcursul urcarii.

Urcarea prin padure pana la Champex-Lac ne-a cam stors de puteri, chiar daca la inceput eram fascinati de animalele si plantele sculptate in trunchiuri, care au fost prezente pe tot parcursul urcarii.

TMB_25

Pe aceasta urcare a inceput sa ma jeneze bocancul la calcaiul drept. M-am doftorit eu cu plasturi, dar tot degeaba. Insa asa se intampla ca natura iti scoate in fata anumiti oameni exact cand ai nevoie de ei. In timp ce ma chinuiam sa-mi dau seama care e de fapt problema, mi-au sarit in ajutor doi francezi mai in varsta cu care imparteam cararea. Ei si-au dat seama ca aveam un inceput de tendinita si m-au salvat daruindu-mi o crema cu ibuprofen. Si uite asa am aflat ca le plac mult drumetiile si ca sunt la finalul unui traseu de 240 km, care a inceput de la mare de undeva din Franta si a continuat cu o parte din TMB, asta fiind ultima lor zi. Mi s-a parut imcredibil! Tot de la ei am invatat un lucru util, si anume ca bocancii nu trebuie legati pana sus. Interesant mi s-a parut, si nu a fost prima data, ca noi nu stiam franceza decat foarte putin, iar oamenii pe care ii intalneam, cu exceptia englezilor, nu stiau engleza. Ei ne vorbeau in franceza iar noi raspundeam in engleza, si ne-am inteles perfect.

Cand am ajuns la lac ploua deja, dar eram intr-atat de obositi, incat ne-am pus pe o banca si am admirat lacul, pana cand frigul ne-a urnit din loc.

Champex-Lac
Champex-Lac

Mai aveam de mers un pic pana la cazare (Gîte Bon Abri), adica inca vreo jumatate de ora, cum aveam sa aflam de la un localnic, si abia asteptam sa ne odihnim oasele. Pe drum, in ciuda ploii, i-am mai pierdut pe baieti de cateva ori intre tufele de afine. La cazare ne-a intampinat gardianul, care ne-a pus sa ne descaltam si sa ne lasam rucsacii intr-un hol special amenajat pentru asta. Atmosfera era ciudata pentru ca nu stia engleza, iar de oboseala noi am uitat si putina franceza pe care o stiam, si ne intelegeam cum puteam… asta pana ne-a intrebat de unde venim. Cand am zis Romania s-a blocat un pic, apoi s-a luminat la fata si numai ce l-am auzit „Agnes, gyere ide”, iar eu cu Bogdan „A, dar stim si noi maghiara!” Asa am aflat ca el era de fapt maghiar si sotia lui romanca, patronul cabanei era tot maghiar, iar noi am fost tratati ca regii: de la paine proaspata, facuta de ei, la desert bonus, ciocolata pentru drum, si vreo 3 ore in care am stat cu ei si cu patronul la masa, baietii au baut palinca si toti am ras copios. Foarte bucurosi cei plecati dincolo cand intalnesc compatrioti, asta n-am putut sa nu remarc, o bucurie autentica care ne-a facut sa ne simtim ca acasa.

Am discutat foarte mult despre variantele de traseu pentru ziua urmatoare. Aveam de ales intre ruta clasica, prin Alp Bovine, ceea ce insemna ca ne vom plimba mai mult prin paduri, sau mult mai spectaculoasa Fenêtre d’Arpette, dar care e o ruta a dracului de grea si periculoasa pe vreme rea. Afara ploua, noi ne gandeam. Dar adevarul e ca nu eram pregatiti pentru acest traseu, nici fizic si nici psihic. Ne-am culcat cu vise cu munti si sunet de talanga.

Ziua 4: si deja nu mai putem?

Dimineata dupa micul dejun am facut cateva poze, ne-am luat la revedere, am fost avertizati sa nu ne despartim unul de celalalt si am purces la drum. Ultima zi din Elvetia ne-a testat un pic limitele, eram deja obositi si in plus era si innorat, ba chiar la inceputul zilei a plouat un pic. Dar natura are metodele ei de a revigora sufletele obosite. Am trecut pe langa vacutele care aveau cate un clopot mare legat de gat si care se uitau nepasatoare la noi, am inhalat mirosul proaspat de dimineata la munte si ne-am bucurat de drum cat era drept… adica vreo jumatate de ora.

Talangile uriase pe care le-am auzit toata noaptea
Talangile uriase pe care le-am auzit toata noaptea

Apoi a inceput deloc surprinzatorul urcus abrupt prin padure, despre care nu mai tin minte decat ca ne-a stors de puteri si ne-a deprimat un pic, pentru ca era ceata, umed si nu vedeam mai nimic.

In padure nu se lasa poarta deschisa
In padure nu se lasa poarta deschisa

Odata ajunsi pe culme, vremea s-a mai limpezit un pic si intr-un final am poposit la cabana Alpage du Bovine. Interiorul cabanei ne-a impresionat prin atmosfera rustica ce amintea de un bordei taranesc: plita pe care se pregatea mancare si diverse bauturi calde, catelul care se incalzea sub scara, peretii netencuiti. Ne-am cumparat cate o cana de lapte cald si in timp ce o savuram ma gandeam ce bun e laptele de la vacutele care se hranesc cu iarba de la aceasta altitudine, fara strop de poluare. Asta pana am vazut-o pe una dintre fetele care lucra acolo ca scoate o cutie de lapte si o toarna in recipientul pentru incalzit. Probabil ca locul e vizitat de prea multi turisti pentru ca saracele vacute sa poata face fata. Dar chiar si asa, pentru noi laptele acela a fost cel mai delicios.

Lapte bun din cutie (cu sau fara cacao)
Lapte bun din cutie (cu sau fara cacao)

TMB_30

De aici am luat-o in jos spre Trient, unde aveam rezervate paturi. Din cand in cand se mai limpezea vremea si aveam si un picut de priveliste, cat sa nu ne infuriem pe mama natura ca e asa de zgarcita. Dupa atatea zile de urcat si de coborat, genunchii baietilor deja scartaiau bine, iar ritmul nu a mai fost asa de sustinut. Trient se afla intr-o depresiune si aveam ceva de coborat pana la ea. Inca de sus, de cand am zarit-o, mi-am dat seama ca nu voi uita satul acesta niciodata, mai ales ca in centrul lui trona o biserica roz. Si nici pomeneala sa-l uit vreodata. Pana jos la el am facut mult. Foarte mult. Pe cand am ajuns la panoul care anunta intrarea in sat, simteam ca ne-am atins limita.

Am sunat la refugiu (Refuge Le Peuty) ca sa aflam exact unde e si spre marea noastra stupoare am aflat ca ea se afla oarecum intr-un sat invecinat, la un kilometru de Trient. Trebuia sa mergem la o cabana (Auberge MontBlanc), la capatul satului, ca sa platim si sa primim cheile. Apoi ne-am tarat pana acolo si am avut si un soc de zile mari: refugiul era de fapt un grajd cu saltele subtiri pe jos. Efectiv un grajd, nu era nici macar izolat. Am mai fost la refugii in acest tur, dar toate s-au ridicat la nivel de cabana. Nu degeaba era dubios de ieftin. Ne-am asezat la sfat si pana la urma am decis ca nu vom ramane acolo, ci vom plati in plus si vom dormi la Auberge Mont-Blanc. Din fericire, cabanierul a fost foarte intelegator, ne-a cazat singuri intr-o camera si ne-a dat acces la bucataria ghizilor. Am dormit dumnezeieste si cu gandul ca maine intram in Franta, iar ghidul ne promitea experiente si privelisti minunate.

Ziua 5: Drumu-i lung dar noi ajungem in Franta

Abia dimineata am observat cat e de incantator locul in care eram cazati. In inima muntilor, nu alta.

TMB_31

TMB_32

Pufosenie
Pufosenie

Traseul a inceput prin a ne incanta cu privelistea ghetarului Trient, inainte de a intra in padure, unde ne astepta, ca de obicei, o urcare abrupta.

Ghetarul Trient
Ghetarul Trient

Dupa cateva ore de efort, am iesit in golul alpin, unde am dat din nou de… bunatatea de afine! Asadar, am mers agale pe poteca bine-definita infruptandu-ne si bucurandu-ne de priveliste, pentru care din pacate tot trebuia sa ma intorc ca sa o pot vedea. Ne-am intalnit cu multi oameni care veneau din partea opusa si ma gandeam un pic cu ciuda ca poate ar fi fost mai bine sa facem turul in sensul acelor de ceasornic, chiar daca ar fi fost mai solicitant, pentru ca nu era prima data cand aveam impresia ca stam cu spatele la priveliste. Andrei m-a linistit spunandu-mi ca sigur lucrurile se vor echilibra si vor fi portiuni despre care voi zice chiar invers. Si tot asa, continuandu-ne drumul, fiecare cu gandurile sale, suntem opriti deodata de un nenea, care ne intreaba de unde suntem. Ii zicem Romania si asa aflam ca e francez de origina rusa si ca intuise ca suntem din estul Europei, deoarece doar rusii, bulgarii si romanii se incumeta sa manance afine de pe marginea drumului – ca si el mananca si ii plac mult. Cum nu, doar contin o multime de antioxidanti. Am mai discutat cateva minute cu acest nenea, care facea turul a nu stiu cata oara, si apoi ne-am continuat drumul.

N-am fost pregatiti pentru ce ne-a asteptat. Am ajuns la cabanuta Refuge du Col de Balme, a carei terasa intretinea o atmosfera molipsitoare de voie buna. Dupa cativa pasi insa am ramas inmarmuriti: era prima data cand vedeam Varful Mont Blanc! Si era asa de senin! Pur si simplu nu am stiut ce ne-a lovit, atat eram de entuziasmati. Imaginea din fata era parca rupta din reviste: cupola alba trona in fata noastra, ornata cu niste norisori care parca ne preveneau ca surprizele nu se termina aici. Un ghetar parca se scurgea peste Tre-le-Champ, care se vedea micut la poalele lui. In dreapta noastra se vedeau alti munti, diferiti, mai stancosi, mai abrupti parca, dar foarte impunatori si acestia. Ne-am asezat pe iarba si vreo doua ore acolo am ramas, mai ales ca ne hotarasem deja sa coboram cu telegondola in Tre-le-Champ.

TMB_35

Asta da viata! Si fluturasul se pare ca e de acord
Asta da viata! Si fluturasul se pare ca e de acord

Mi-am amintit ca in acest punct al traseului vazusem pe un blog poza unei tarte cu afine care arata asa de bine si pe care ma imaginam mancand-o inca de acasa. Am intrat in cabana sa vad daca au tarta respectiva si o aveau: dar arata foarte diferit fata de poza. Era o mini-tarta cu un pic de gem de afine in ea. Dar cum trebuia sa scapam de ultimii franci elvetieni, i-am cerut la tanti (care avea cred ca peste 70 ani, ma si miram ca inca lucra acolo) o tarta. Ea a luat-o de pe platou si pur si simplu mi-a aruncat-o pe tejghea, fara un servetel sau farfurioara sau ceva… Un pic surprinsa de lipsa ei de amabilitate, am luat-o si am iesit sa admir in continuare privelistea.

TMB_37

TMB_38

Adevarul e ca nici nu aveam nevoie de mai mult. Soarele ne incalzea, Mont-Blanc-ul era in fata noastra, puteam sta intinsi pe iarba si admira. Ce-ai putea dori mai mult de la viata? Deja eram foarte multumiti de turul nostru, as fi fost multumita chiar si daca de acum inainte totul ar fi mers prost. Viata e frumoasa cand gasesti momentul perfect care sa ti se plieze pe suflet.

Pana la statia de telescaun ne-am oprit sa analizam panoul cu traseele de bicicleta, am facut poza cu stalpul ce anunta Col du Balme (2191 m) si ne-am continuat drumul. Pana la Tre-le-Champ trebuia sa luam un telescaun si apoi o telegondola, iar noi eram hotarati sa nu ne opreasca nimic din decizia noastra de a sari peste coborare si astfel sa scutim genunchii baietilor si sa ajungem mai devreme la cazare. Nimic, ne ziceam… pana am aflat pretul. Dupa ce am scapat de Elvetia cea foarte scumpa am devenit mai atenti la bugetul nostru si ne gandeam cu un pic de teama la zilele ce urmeaza, care nu erau putine. Asa ca am decis sa sarim peste o statie. Baiatul de la telescaun a fost foarte amabil si ne-a zis ca putem cobori pe jos o jumatate de ora pana la urmatoare statie, ca nu era asa de abrupt precum ar fi coborarea prin padure. Zis si facut.

Odata ajunsi la Tre-le-Champ, am luat-o la pas pana la Gîte Le Moulin, admirand arhitectura frantuzeasca. Recomand din tot sufletul aceasta cabana, este foarte comoda si mancarea excelenta. Aici am inceput sa recunoastem deja unele persoane care bateau aceleasi carari ca si noi. E interesant cum intr-un tur de lunga durata intalnesti oameni aflati in diferite stadii: unii sunt foarte entuziasmati si plini de energie la inceput de drum, altii intrati deja in ritmul muntelui si privind cu nerabdare la ce ii asteapta, altii obositi si cu intelepciunea zilelor acumulate intiparita pe fete.

TMB_39

Ziua 6: Spre lacul alb

Diminetile erau de obicei momente de revelatie. De fiecare data cand ieseam din cabane si vedeam in ce loc minunat ne aflam, ne venea sa zburdam de fericire, atata ca ne opreau rucsacii. Dimineata aceasta era cu atat mai speciala, cu cat urma sa mergem la Lac Blanc, moment mult asteptat de mine. Am trecut pe langa familia de americani ce faceau incalzirea impreuna cu copii lor si ne-am mirat pe unde ne duce poteca TMB-ului: printre case impodobite cu flori, peste paraiase traversate de mici podete de lemn, pe carari inguste intre garduri vii ce ne obligau sa mergem in sir indian – o minunatie, nu alta. Unde mai pui faptul ca la o intoarcere a capului trona Mont-Blanc-ul, si ca vremea era superba. Si tocmai pentru ca vremea a fost superba, francezii ne-au demonstrat ce inseamna o zi de iesire la ei: a fost foarte multa lume pe traseu, si nu era nici macar weekend.

Poteca TMB-ului
Poteca TMB-ului

Partea cea mai grea a traseului a fost desigur urcusul prin padure, insa lipsa de monotonie l-a facut mai suportabil decat altele. Pe stancile din dreapta noastra am vazut cataratorii in actiune, ba chiar la un moment dat au aparut si niste capre negre. In stanga se vedeau coltii masivului Mont Blanc, iar privelistea efectiv iti taia respiratia. In consecinta, eu faceam poze tot la doi pasi, iar Andrei tot striga dupa mine sa nu mai fac atatea poze (asta ca sa nu ramanem fara spatiu pe card).

TMB_41

Iar daca toate astea nu au fost de ajuns, la un moment dat traseul a devenit cu adevarat palpitant: au fost portiuni cu scari metalice pe pereti aproape verticali, o adevarata desfatare, chiar daca a trebuit sa stam la coada la ele. Pe mine genul acesta de traseu nu ma oboseste deloc, am fost in forma maxima, mi-ar fi placut sa fie in fiecare zi cate o portiune din asta.

Deja incep sa se vada scarile metalice
Deja incep sa se vada scarile metalice

 

O stanca numai buna de catarat
O stanca numai buna de catarat
Baietii in actiune
Baietii in actiune

TMB_46

TMB_47

Foarte important, un lucru pe care nu l-am luat prea in serios, este faptul ca pe traseu nu sunt surse de apa. Noi am avut doar sticlele de 600 respectiv 700 ml, ceea ce nu a fost suficient pe caldura din ziua aceea, iar Bogdan ar fi avut nevoie doar el probabil de vreo 2 litri. Moralul baietilor era cu atat mai scazut cu cat lacul nu se vedea, deci nu vedeam unde era punctul final al traseului. Am avut si o falsa impresie ca am ajuns cand am trecut pe langa Les Lacs des Chéserys. Insa, dupa inca o mica sfortare, am trecut si de ultima portiune mai abrupta si am ajuns la Lac Blanc. Culoarea lacului, albastru turcoaz, muntii acoperiti de zapada, ghetarii ce se scurgeau din ei, vremea insorita… totul era perfect.

TMB_48

Eram in extaz. Ne-am imbracat bine, deoarece sufla vantul, ba chiar ne-a fost frig, am mancat, baietii au stat la lenevit iar eu am pornit la explorat. Mare mi-a fost mirarea cand am vazut unii voinici facand baie in lac. De frig era un frig ca la 2352 m altitudine, nu aveam curaj nici sa pun un deget in apa, d-apai tot corpul. Si nici sa vad pe altii nu m-a incantat, pentru ca din cate am inteles apa ce curgea pe tevile cabanei de acolo era chiar din lac (ce putin asa ne-a zis cabaniera). I-am convins si pe baieti sa vina la explorat, pentru ca se vedea mult mai frumos din partea cealalta, unde stateam cu fata la munti. Daca nu ar fi fost asa de multi oameni in jur, ar fi fost usor sa te pierzi in magia locului. Lacul se continua si departe, intre stanci, iar acolo culoarea mi se parea si mai deosebita: constrastul dintre stancile cenusii care se opreau direct in lac si turcoazul apei mi s-a parut inpresionant.

TMB_49

TMB_50

TMB_51

Ne-am umplut de energie binefacatoare, iar coborarea pana la cazare (Refuge de La Flégère) a fost chiar placuta, muntii fiind intotdeauna in fata noastra. Puhoiul de lume a coborat si el, unii mergand la telescaun, altii oprindu-se, ca si noi, la cabana.

TMB_52

Seara, la cina, am nimerit la masa cu niste americani si canadieni, foarte vorbareti. Aceasta cred ca a fost cea mai animata seara din intreg turul. O fata tanara, inalta si draguta m-a recunoscut dupa ce si-a dat seama ca m-a oprit la urcare sa-i fac o poza, si s-a mirat ca dintre toti oamenii de pe traseu tocmai cu mine statea acum la masa. Coincidentele astea! Tipa era din New York, era impreuna cu familia in Paris la o nunta si se hotarase sa profite de ocazie si sa faca o parte din tur, de 3 zile. A angajat o firma care sa-i faca traseul si rezervarile si a purces la drum de una singura. La masa ne mai acompania o alta americanca, de origine asiatica, care facea traseul tot singura. Ea era cea mai vorbareata. Cand a auzit din ce tara suntem, ne-a intrebat foarte uimita care este limba oficiala a Romaniei. Mare i-a fost surprinderea cand a auzit ca romana. Ne-a intrebat daca engleza este cumva a doua limba oficiala din Romania, fiind foarte surprinsa de cat de bine o vorbeam. Ne-a marturisit ca ea credea initial ca nu intelegem nimic din ce vorbeau ei, asta pentru ca intr-adevar am fost foarte tacuti la inceput.

Ne-a trebuit ceva pana sa ne implicam in discutii, dar adevarul e ca entuziasmul lor a fost molipsitor. Tot ca si noi, mai tacuti, era si o pereche mai in varsta, care isi nota tot ce faceau in tur. Chiar si la masa isi scriau in carnetel cati km in cat timp au parcurs in ziua respectiva, tipurile de branza de pe platoul de branzeturi pe care tocmai o serveam samd. Ulterior am aflat ca femeia concurase la vreo trei triatlonuri ironman, reprezentandu-si tara (Canada) la categoria de varsta, iar barbatul la unul. Si nici nu se laudau cu aceste realizari. Dupa mancare am iesit toti sa admiram apusul, primul si singurul apus pe care l-am putut vedea peste magnificii munti din acest tur. Si a fost asa de frumos, ca frigul nu ne-a descurajat si am savurat momentul la maxim – pe fundal de grai american, ce-i drept, dar tot frumos.

TMB_53

TMB_54

Vreau sa mentionez si cuplul de tineri din Hong-Kong cu care am nimerit in camera. Ei si-au luat ghidul in urma cu vreo 3 ani si au venit taman de acolo pentru tur. Simpatici si ciudati deopotriva, pentru ca au carat cu ei un fel de pelerina imensa cu care si-au blindat patul (pat supraetajat), dormind amandoi jos intr-un culcus, in intimitate, fara a fi deranjati de ochi straini. Multa munca! Si cand ma gandesc ca faceau asta in fiecare seara…

VA URMA…

Vrei si tu sa parcurgi acest tur? DESCARCA AICI un GHID al acestui tur, cu informatii utile, in format pdf – preturile sunt per persoana. Vei afla mai multe despre echipamente, costuri si transport.

11947414_1126660477362154_4697443162374646280_nAutorul acestui articol este Cristina Balint. Ea locuieste in Timisoara si iubeste drumetiile pe munte. In luna august 2015 a parcurs Tour du Mont Blanc – iar pentru ca un astfel de tur merita promovat, am ales sa publicam povestea celor 11 zile petrecute in Elvetia, Franta si Italia, pe blogul nostru. Speram ca prima parte v-a placut! In curand vom publica si continuarea.

Top locuri de vazut si lucruri de facut in Romania in 2015 – partea intai

Ok, titlul de mai sus poate sa para prea generalist si chiar exagerat (la o prima vedere). Dar pentru ca nu scriem pentru vreo revista glossy, pentru Yahoo.ro sau mai stiu eu ce pseudo-ziar/publicatie online, ne permitem sa fim sinceri cu noi, cu posibilitatile si mai ales cu gusturile noastre 🙂 Asadar, in randurile urmatoare  o sa vorbim despre cateva activitati (nu stim daca le putem numi pe toate sporturi) pe care ni le-am trecut pe lista de TO DO in 2015 ! Despre locuri pe care vrem sa le vedem sau drumetii pe care le planificam pentru anul urmator, intr-unul din articolele viitoare, aici pe blog. Hmmmm…cu ce sa incepem?

1. Un zbor cu parapanta, de pe munte

Cum se incalzeste vremea, urcam pana pe varful Ignis de langa Baia Mare, la peste 1300 de metri altitudine, pentru un zbor in tandem cu parapanta! Pentru mine o sa fie the first time iar pentru sotia a doua oara (ea a mai zburat peste dealurile Prelucii) – tura se filmeaza, de la “bord”, cu GoPro. In numeroase locuri din tara se pot practica aceste zboruri …totul este sa ai putin curaj si o dupa-amiaza libera. Costul este undeva la 50 de euro. Sa speram ca o sa prindem vant bun 🙂

ignis-maramures-parapanta
Zbor cu parapanta de pe varful Ignis, Maramures

2. Rafting pe un rau involburat, primavara sau toamna

Daca strangem o trupa maricica, intr-o sambata putem pune si de un rafting in Defileul Lapusului. Am fost si pe Crisul Repede, insa in iunie 2014 – insa apa a fost destul de mica, iar tura mai degraba de acomodare decat solicitanta. In functie de numarul de participanti exista posibilitate unui discount, iar tariful e asemanator celui de la primul punct.

3. Un traseu de via ferrata, pe stancile romanesti

Concept nou pentru multi romani, via ferrata – catarare pe stanca, pe portiuni abrupte, cu ajutorul unor cabluri de otel si folosirea echipamentului specific (ham, casca, manusi, set de via ferrata), isi gaseste tot mai multi fani. Din cate stiu, in tara exista doar doua astfel de locatii – in Cheile Turzii (Cluj) si in Cheile Rasnoavei (Brasov). Pe internet, parerile par sa fie impartite – unii sustin ca montarea lor nu este legala, in respectivele zone protejate, altii ca administrarea lor e evaziva. In Cheile Turzii costul e 100 de lei (cu echipament si ghid inclus) – traseul de la Cheile Rasnoavei pare destul de lung/mediu-dificil, asa ca mai mult decat sigur vom ajunge in Cheile Turzii, spre primavara 🙂 . Un articol complet despre ce implica via ferrata gasiti aici pe viajoa.ro. Si evident, pentru ca o sa fim prin zona, o sa vizitam si Salina Turda, un adevarat muzeu al mineritului in sare din inima Transilvaniei.

4. Cativa zeci de km cu bicicletele, prin Maramuresul Istoric

O tura cu bicicletele prin Maramuresul Istoric, mai exact pe Drumul Mostenirii Maramuresene. Traseul are o lungime totala de 88 de kilometri: aprox. 53% drumuri si trasee forestiere, 10% drumuri de tara si 37% sosea asfaltata. Promovat si sub denumirea de Maramures Greenway, traseul ne va duce prin zone naturale incredibile, presarate cu forme de civilizatie arhaica, in care traditia de sute de ani este inca pastrata. Vom trece pe langa biserici de lemn din patrimoniul Unesco, 2 situri Natura 2000 – Ignis si Gutai-Creasta Cocosului, vom parcurge 7 arii protejate si 7 sate reprezentative pentru cultura traditionala a Maramuresului. Ocna Sugatag, Budesti, Breb, Hoteni, Harnicesti, Desesti si Mara.

5. La pas, pana pe cel mai inalt varf din Carpatii Orientali

O drumetie pana pe varful Pietrosul Rodnei – cel mai inalt pisc muntos din Munții Rodnei, avand o inaltime de 2.303 metri. In 2014 am avut ocazia sa il vedem din mai multe unghiuri (de pe alti munti din judet – Tibles, Ignis, Gutai sau din zona Borsa), insa nu am avut sansa sa ne apropiem de el; in 2015 insa sigur nu ne scapa! Inca ceva: pe langa faptul ca e cel impunator varf din Maramures, este si cel mai  inalt pisc din intregul lant al Carpatilor Orientali. Lasam masinile in Borsa (150 km de Baia Mare) si …la pas pana sus!

muntii-rodnei-12
Muntii Rodnei

6. Alergam pe poteci de munte, 16 sau 21 de kilometri

Participarea la un semimaraton sau un cross de alergare montana (trail running). Exista mai multe optiuni in tara, dintre care noi suntem familiarizati cu Ciucas X3 si Maratonul Bucegilor. Daca mai sunt doritori din zona noastra sa participe (cu experienta si conditie fizica buna, dati un semn 🙂

7. In tinutul lui Pintea Viteazul, din nou pe bicicleta

Pe doua roti in Tara Lapusului, pe TRASEUL Albastru. Nu ne referim la motocicleta ci la un traseu de ciclism, de dificultate medie, intre muntii Tibles, manastirea Rohia si Defileul Lapusului. Cu o lungime de 45 de km, impartita intre asfalt (20), macadam (17) si poteca (8), tura de tip circuit, pe marcaj C (albastru) porneste de langa Targu Lapus si atinge Muntele Satra, Valea Cupsenilor, Cupseni, Libotin, Rogoz, Damacuseni si in final revine in Targu Lapus.

 

Ne oprim astazi aici, cu cele 7 activitati/locatii de mai sus. Ramai alaturi de noi in anul 2015  in timp ce vom incerca sa atingem cat mai multe dintre destinatiile/activitatile prezentate, in aceasta prima parte a seriei! Cu siguranta, fiecare dintre ele va fi prezentata printr-un articol, fotografii si inregistrari video, aici pe blogul DoiTuristi.ro. Tu ce propui sa adaugam listei de mai sus ?

 

sursa foto: dli.ro

Prin Muntii Tibles, in rezervatia Arcer-Tibles-Bran

Mi-am dorit sa ajung pe varful Tibles, pentru prima data, in decembrie 2012. In urma lecturarii unui articol publicat de oamenii faini de la Bandarosie.ro, am studiat putin hartile, traseele posibile si m-am hotarat sa descopar zona mai…indeaproape. Lucru pe care l-am facut, insa nu cum mi-am dorit: am batut drumul Botiza-Grosii Tiblesului, am parcurs drumul forestier pana la mina, pe traseu banda albastra, insa am fost nevoit sa ma intorc. Mi-a placut insa si asa valea Bradului ce merge de-a lungul drumului forestier ce porneste din Grosii Tiblesului si ajunge pana la vechea mina. Vegetatia – fag, molid, brad; cursul apei, popasurile, aerul curat, zecile de fluturi m-au revigorat, intr-o calda zi de iulie.

Rezervatie protejată de interes național, aria naturală se află în Munții Țibleș (grupă muntoasă a Carpaților Maramureșului și Bucovinei, aparținând de lanțul muntos al Carpaților Orientali), în extremitatea sud-estică a județului Maramureș la limita de contact cu județul Bistrița-Năsăud, la o altitudine cuprinsă între 1400 și 1840 m, atinsă în Vârful Bran (Țibleș).

Asa ca, pentru prima data, in rezervatia Arcer Tibles Bran am urcat doar la final de octombrie, in 2013. Am urmat atat la coborare cat si la urcare traseul banda albastra. Privelistea a fost incredibila, dupa cum se poate vedea si din pozele de mai jos. Daca aerul este curat, poti sa vezi varfurile Ignis, Creasta Cocosului, muntii Rodnei, Maramuresului … Ajungi asadar la 1840 metri, altitudinea maxima pe vf. Tibles. Chiar daca toamna vantul este destul de puternic, merita sa strabati intreaga creasta – te bucuri de un peisaj incredibil, si in stanga, si in dreapta!

 12 13 14 15 16 17 19 20

A doua oara cand am mers pe Tibles a fost…ceva mai special. In 23 martie (nu am cum sa uit data), am dus-o pentru prima oara pe prietena mea (alaturi de doi buni prieteni, fotografi), pe Tibles. Am ales ca de la refugiu sa mergem pe punct albastru, stiind ca e mai spectaculos – si se pare ca si putin mai dificil, in special daca ai rucsaci sau echipament foto (oups!). Iar in varf, dupa o scurta pauza si admirarea peisajului…surpriza! Si bineinteles, dupa multa emotie (si plans) a spus da! Coborarea prin zapada a fost parca mult mai usoara si mai scurta, pentru amandoi 🙂

Cererea in casatorie pe Tibles - 23 martie (foto: Bogdan Groza)
Cererea in casatorie pe Tibles – 23 martie (foto: Bogdan Groza)

In fine, cea mai recenta drumetie pe Tibles ne-a dus oarecum pe alt drum (nu din pasul Botiza, desi stim ca si de acolo porneste un traseu). Am fotografiat mai mult, am filmat si am inghetat de frig! Chiar daca a fost tot luna octombrie, ca in prima urcare pe Tibles, acum vantul a fost incredibil de puternic.

spre tibles
arcer
cruce tibles
tibles

 

Asadar daca ai o conditie fizica buna, la aproximativ 75 km de Baia Mare te asteapta Tiblesul! Nu te abate de pe traseu, porneste de dimineata si bucura-te de priveliste!

Bine de stiut:

– nu se recomanda parcurgerea traseului fara harta sau cineva care a mai mers pe acolo.

– atentie la animale (asadar, liber la galagie!) – zona e chiar un culoar de trecere pentru ursi (conform studiului de la WWF Romania)

– ai nevoie de ghete de munte, bete de treking (recomandam), apa suficienta (poti realimenta doar din zona cascadei, daca urci pe traseul banda albastra de dupa refugiul Arcer).

– durata aproximativa: 3 h urcare (de la mina) – 2 h coborare (sau mai putin), in functie de conditie fizica, sezon, opriri, etc, daca porniti de la mina; daca porniti pe jos de la directia silvica, cred ca se mai adauga 1 sau 1,5 h; asa ca porniti de dimineata sau luati-va frontalele la voi 🙂 Pentru banda albastra pana la refugiul Arcer, banda sau punct albastru pe varf, si inapoi pe vale pe banda albastra. Nu coborati pe triunghi rosu decat daca vreti sa ajungeti in judetul Bistrita 🙂

Destinatii de weekend in Maramuresul istoric

Suntem foarte adesea prinsi in atat de multe treburi cotidiene incat uneori, ca si voi, cu greu ne rupem de oras – si cand reusim asta, este de obicei pentru o zi sau doua. Insa pentru ca ne-am hotarat sa cunoastem mai bine coltul de tara in care traim, sa impartasim si altora despre experientele traite in Maramures, in Ardeal si sa va motivam sa descoperiti atractiile turistice de aici, continuam astazi cu un material nou.
doi turisti - maramuresul istoric
Prin Maramuresul istoric – destinatii de weekend

          Nu vorbim astazi de drumetii de o zi pe munte – ci de ceva mult mai simplu, pentru care ai nevoie de masina, ceva banuti pentru drum si cateva omenie. Aaa, inca ceva. Incearca sa renunti la graba, la nevoia de urgent/de acum. Pentru ca in Maramures, in special in zonele de sat, este spre binele tau sa o faci. Altfel, te intorci inapoi acasa ofticat, suparat, frustrat si nemultumit cum am mai intalnit pe internet: oameni din alte parti ale tarii, spunand ba ca nu au vazut nicio poarta maramureseana calumea, ba ca bisericile de lemn prea seamana intre ele, ba ca drumurile sunt incredibil de proaste, ba ca nu ai unde sa gasesti un ghid turistic bun, o harta, un pliant, un restaurant cu adevarat traditional, o cazare ca la carte etc.

Fa un exercitiu – deconecteaza-ti internetul de pe telefonul mobil; uita de lucrurile ce te preseaza; aminteste-ti de anii copilariei, de simplitatea de atunci, de livezile din satul bunicii, de dealuri, de liniste, de credinta pe care o aveai cand erai mic dar il credeai pe Dumnezeu pe cuvant, fara sa iti trebuiasca acceptarea evolutiei si teoriei Bing Bang-ului, de prima data cand te-ai indragostit… Oricare din lucrurile de mai sus te fac sa privesti mai adanc in tine, sa te linistesti, sa te accepti, sa accepti lumea din jur si sa intelegi trecerea timpului. Doar apoi iesi din masina si paseste in Maramures. DOAR APOI. Pentru ca altfel, risti nu doar sa ramai frustrat la plecarea de aici, ci sa transmiti si altora emotia ta de nemultumire profunda.

Intentia mea nu a fost sa sacralizez aceasta zona (nici macar ca si concept); insa strainii, ajungand in Maramures, isi dau seama ca aici, oamenii sunt altfel, timpul e altfel. Nu sunt muntii de vina, nu e nici asezarea geografica; ci poate e ceva ce ma depaseste acum, in aceasta etapa a vietii, sa inteleg. Dar sunt suficient de intelept incat sa raman curios, sa ascult mai mult decat sa vorbesc, sa simt mai mult decat sa rabufnesc si sa incerc sa iubesc lucrurile simple, facute in tihna; stiind ca a lasa, putin, ca intr-un dans, Maramuresul sa ma conduca, cel putin in cateva zile de sfarsit de saptamana, nu e o tragedie. Ci o surpriza, de fiecare data.

Dupa aceasta lunga introducere, ne organizam putin – vorbim azi de PATRU ATRACTII TURISTICE din Maramuresul istoric. Vizitate in aceasta toamna, unele pentru prima oara in viata, pot fi considerate puncte de reper in ceea ce inseamna traditia, cultura si mostenirea acestui loc. Primele doua le-am vizitat in septembrie, iar urmatoarele in octombrie. Le vom prezenta insa intr-o alta forma decat cea din ghiduri si vom incerca sa eliminam si surplusul de informatii:

  • Mocanita de la Viseul de Sus

Inainte de toate, mi-a placut foarte mult drumul din Baia Mare pana in Viseul de sus. Nu a fost prima data cand am condus pe aici, insa trecerea peste muntii Gutai, zona Petrova – Viseu e superba. Ne-am bucurat si de priveliste, chiar daca am vazut prea multe camioane cu lemne (taiate legal?). Atmosfera a fost frumoasa, vagoanele au fost pline, straini erau berechet. La ultima statie, la Paltinu, straini, romani si moroseni au jucat si au dansat impreuna pe mandra muzica populara.

Iar carcotasii ce comenteaza de preturile bauturilor din vagoane, ori a pranzului de la capat de linie…sa ia o pauza. Daca se asteptau la preturi de Kaufland, in munti, dar si la mancare proaspata, gustoasa, si servire buna, muzica de-a locului …it aint gonna happen’! Platesti putin, ai putin. Iar nemtii ce au preluat Mocanita stiu asta mai bine ca noi. Eu asa zic 🙂

Daca ne-am mai duce cu Mocanita, aud o intrebare in spate? Nu, vara nu – la intoarcere e prea cald, prea mult fum, prea mare oboseala (in special daca te trezesti si conduci mai bine de doua ore, ca la 8 30 sa fii acolo). Am merge poate toamna tarzie, cand copacii sunt colorati in zeci de nuante; am merge iarna, cand totul e acoperit de gheata si zapada. Insa si atunci, alaturi de alti oameni, cu care sa ne simtim bine jumatate de zi. Caci trenul porneste la noua si revine la 15.

CONCLUZIE: cu Mocanita trebuie sa mergi cel putin o data in viata.

Albumul de fotografii il gasesti aici.

Din mers …

  • Cimitirul Vesel din Sapanta

Atractia nu e biserica de acolo, si nici Manastirea Peri din apropiere (desi e impresionanta). Punctele forte ale satului Sapanta sunt crucile din cimitir: fiecare in parte, prin inscriptii, mesaj, desen. Toate, ca ansamblu, prin modul in care mesterul popular a abordat tema mortii. Povestile fiecarui om inmormant acolo, sunt unice. Sunt dramatice deseori, triste, ca un film fara final. Alteori, ca un film cu un sfarsit deloc meritat. Iar daca e sa fim sinceri cu noi insine, daca avem rabdarea de care spuneam la inceput, crucile de la Sapanta te ajuta sa fii mai introspect, sa nu fugi de tine, sa nu fugi de ceilalti. Este scopul vietii doar sa strangi? Sa te simti bine? Sa te afirmi? Sau vrea, indirect, cimitirul vesel, sa te indemne sa iti traiesti viata intr-un mod in care moartea sa nu te sperie, stiind Cine e dincolo de ea ?

Pe langa asta, merita sa aruncati o privire si peste tarabele si mesele din zona intrarii. Sunt o multime de suveniruri, multe lucrate manual (ignorati chinezariile), unicate. Noi, de exemplu, am gasit un covor foarte frumos, pentru noua noastra casa. Si bineinteles, am si negociat din pret 🙂

CONCLUZIE: la Sapanta se merita sa mergi, insa nu cand esti obosit, cand e prea cald afara sau ai doar 30 de minute libere (in program).

cimitirul vesel

  • Manastirea de la Barsana

Nu e o simpla cladire, ci e un complex – amplasarea e superba, pe un versant, cu o priveliste incredibila, spre vale. Intregul complex, recent remodelat este definit de piatra, lemn si pamant. Aici poti sa vizitezi un muzeu specific, cu produse traditionale (puse si spre vanzare), poti sa spui o rugaciune, sa te odihnesti pe banca de langa parau sau sa te bucuri de aerul curat.

Chiar daca nu esti cel mai religios om, este bine sa pastrezi o atitudine de reverenta si respect, pentru cei care isi duc traiul acolo si pentru bunul Dumnezeu, care nu judeca dupa infatisare, asa cum prea adesea facem noi. Pentru ca atunci cand cauti pacea, o gasesti.

CONCLUZIE: Alege un moment special pentru Barsana, nu in miezul zilei; evita sa te amesteci in multimea de calatori galagiosi. Parcurge complexul fara graba, in tihna si vei ramane impresionat. Incearca sa meditezi, atat cand ajungi acolo, cat si la plecare. Pentru ca pana la urma, nimeni nu iti cere raportul despre cum a fost la manastire, nu? 🙂

  • Muzeul Satului Maramuresean din Sighet

E foarte posibil sa fi trecut pe langa el, cand ai mers la Mocanita si ai ales drumul ce evita sa te duca prin Sighet. E special pentru ca…e in aer liber. Are case din mai multe perioade, din zona rurala specifica Maramuresului istoric: Calinesti, Botiza, Ocna Sugatag, Poienile de sub munte. Exista asadar atat case de tarani romani, case unguresti, de evrei. Gospodarii intregi, acoperite cu sindrila, cu sura, grajd, garduri, porti maramurese inalte. Chiar o balta, la care se pescuieste (crap si caras, ne-am documentat). O biserica pe deal, micuta, asemanatoare cu cea de la Surdesti.  Unele dintre case erau deschise, insa camerele sigilate – asadar, puteai sa vezi doar din prag o laita, o masa, un pat, o soba traditionala, un jug de boi, un razboi de tesut (de fapt acesta l-am vazut la muzeul de la Barsana, functional). Dar foarte multe erau incuiate, probabil in renovare. Iar ghidul, ghidul sau paznicul, era mare iubitor de floarea soarelui …nu zic ca e o planta rea, doar are vitamina E si mai stiu eu cati nutrienti benefici 🙂 …

CONCLUZIE: Este un muzeu aparte, distinct de cel din Baia Mare (a nu se confunda zonele etnografice). Merita vizitat, probabil in grup mai mare (desi nu cred ca e un ghid avizat, domnul de acolo), inarmati cu multa curiozitate, cu minim o ora la dispozitie. Pentru pauze, puteti profita de bancile instalate chiar…pe ulita !

muzeul satului sighet 1

muzeul satului sighet 2

muzeul satului sighet 3

DCIM100MEDIA

DCIM100MEDIA

muzeul satului sighet 6

 

Ne auzim curand, cu un alt material despre locurile frumoase din Maramuresul istoric, chiar din inima acestei inconfundabile regiuni – Sighetu Marmatiei!

Tu ce alte locatii le recomanzi cititorilor nostri, in afara de cele mentionate azi? Ai completari? Lasa-ne un comentariu ! 🙂

Maramures si Bucovina se cer parcurse impreuna

Sau o altfel de prezentare a cartii (ghidului)

Maramures-Bucovina 

Traseu turistic in zonele istorice, naturale, de recreere si agrement din Maramures si Bucovina

 

Imi amintesc si azi cu foarte mare claritate. Eram in pauza de masa si nu stiam daca sa risc sa raman fara mancare sau fara solutia de care aveam nevoie…urgent! Ce putea sa fie asa de important incat eu sa pun masa de pranz pe locul doi? Ei bine, puteau fi multe lucruri, insa in acea zi de vineri, a fost unul singur – dragul meu Maramures avea nevoie de mine. Urmau sa ma viziteze niste prieteni din Austria si eu nu stiam ce sa le mai arat, pe unde sa ii mai plimb, cum sa ii fac sa simta mai puternic pitorescul si traditia locului in care m-am nascut. Cum sa inteleaga totul ca pe un traseu, ca o calatorie, ca si o mica incursiune in timp? Si in timp ce ieseam din parcarea din piata Milenium…l-am vazut. Ghidul meu (sa ii spunem asa) era la cativa pasi de mine. Incerca sa isi savureze cafeaua, cu o mana pe usa si cu una pe ceasca. Sa o numim…Eliza. Se ocupa de Info Point-ul turistic din care tocmai iesise. Cerandu-mi scuze pentru intrerupere, mi-am exprimat cat de clar nevoia. Si ea, cu un calm si o bunavointa de osanca, mi-a aratat materialele de promovare ale orasului si judetului, indreptandu-mi insa atentia catre ghidul …

Si cam da. Acesta era planul. Sa imi ajut prietenii doar cu un material – sa inteleg cartea, sa cred ca dincolo de atractii turistice, de biserici de lemn, de cascade, munti, dealuri si sate, de traditii, de lacuri, se afla un fir rosu pe care nu noi – locuitorii de azi ai Maramuresului l-am trasat ci oamenii faini de acum sute de ani, care au ramas dedicati valorilor in care credeau. Taranii simpli, ce isi pazeau creadinta crestina, reprezentantii culturii, luptatorii pentru libertate, pentru unitate, iubitorii de patrie, de neam, de tot ce inseamna ea. Cei care au avut rabdare cu modul in care timpul curge, cei ce au avut taria de a accepta lucrurile ce nu putea fi schimbate, cei care au invatat ca muntii, dealurile si apele din acest capat de tara le pot oferi tot ce au nevoie. Cei care au crezut ca muntii Carpati nu ne despart pe unii de altii, ci ca toti suntem romani.

maramures-bucovina-ghid-turistic
Maramures-Bucovina – ghid turistic

Si mai mult decat cateva locatii, descrise sumar, mai mult decat hartie si culoare (cum ar putea sa o vada unii), cartea Maramures-Bucovina Traseu turistic in zonele istorice, naturale, de recreere si agrement din Maramures si Bucovina reuseste sa aduca un suflu nou in perspectiva multora. In dupa masa acelei zile mi-am dat seama…Maramuresul nu e singur. Nu e insula pe care eu mi-am imaginat-o, nu e delimitata de granitele administrative de azi. Ci e parte a Romaniei, a aceleasi limbi, ce ajunge pana la granita cu Ungaria, pana la limita cu Ucraina. Si asta m-a facut sa inteleg lucrurile altfel, sa percep si sa prezint prietenilor mei intr-un mod cu totul proaspat experienta de care se pot bucura aici, in nordul tarii, unde se agata harta in cui. Final fericit de zi si de saptamana ! 🙂

 

Iar ca sa fim practici:

Cartea Maramures-Bucovina Traseu turistic in zonele istorice, naturale, de recreere si agrement din Maramures si Bucovina poarta semnatura APTR (Asociatia profesionistilor de turism din Romania), fiind parte a colectiei “Mandri de Romania”. Ghidul este disponibil in mod gratuit la centrul de informare turistica Baia Mare (din Piata Milennium).

Numar de pagini: 190

In Maramures si Bucovina se observa poate cel mai bine vatra culturii si civilizatiei romanesti, pastrata intr-o stare foarte asemanatoare celei de acum sute de ani. Cultura populara ii primeste astfel cu bratele deschise pe turistii de pretutindeni, nu doar prin muzeele satului romanesc (din Baia Mare sau Sighetu Marmatiei), cat si prin cele peste 200 de monumente de arhitectura populara de la Borsa, Izvoarele, vaile Izei, Marei, Viseului si Tisei. Ca sa nu mai amintim de Cimitirul Vesel, de la Sapanta, ce nu mai are nevoie de nicio introducere.

Ghidul grupeaza informatii structurate, legate de asezarea geografica a regiunilor Maramures (este integrat si Satu Mare) si Bucovina, principalele orase, caile de acces, obiectivele naturale si cele cutural-istorice, presarand fotografii de exceptie (insotite de legenda). Intocmai ca parcurgerea efectiva a traseului propus de autorii cartii, cititorii vor trece treptat, cu fiecare pagina, prin orase, sate si parcuri naturale. Ruta aleasa (daca o putem numi asa) porneste din Satu Mare si continua pe directia Baia Mare – Sighetu Marmatiei – Viseul de Sus – Borsa – Iacobeni – Campulung Moldovenesc – Suceava – Radauti.

Recomandari culinare – o rubrica aparte a cartii, ce abordeaza un numar aparte de retete din zona Maramuresului si Bucovina (nu trebuie ignorate de gurmanzi). Amintim doar: sarmalutele in trei miresme, placinta poale-n brau, rulada cu ciuperci, magiunul de prune, ciorba radauteana, supa de ardei umpluti, sarmalutele cu pasat.

Materiale complementare (de care veti avea nevoie daca vizitati pentru prima data Maramures): harta turistica a judetului Maramures, harta cu trasee turistice, portalul www.visitmaramures.ro. Despre alte cateva resurse utile gasiti informatii utile in pagina de pe blog denumita chiar asa Resurse/Materiale.

maramures viseu

 

maramures-ghid-turism

In concluzia, cartea este Maramures-Bucovina. Traseu turistic (…) este o initiativa demna de apreciat in spatiul nostru, reusind sa rezume, in cate o pagina sau doua, esenta unor locuri, traditii sau obiceiuri aproape uitate. Insa pentru a intelege mai bine ce se potriveste unui sejur in Maramures, e musai sa apelezi si la alte materiale (dupa cum spuneam si mai sus). Pentru asta va stam si noi la dispozitie, ai vostri Doi Turisti, cu resursele de pe site sau raspunsul la intrebari! Ce nu stim, intrebam expertii si dam mai departe!

Am descoperit o peșteră lîngă Baia Mare

Articol de Andrei Albu

Weekend-ul trecut am descoperit o peșteră în apropierea orașului Baia Mare. Auzisem de ea de la un prieten, dar de văzut nu o văzusem niciodată. Duminică am avut parte de o vreme foarte călduroasă. De aceea am decis că era momentul potrivit să caut răcoarea peșterii de lîngă oraș.

Zis și făcut. M-am încălțat cu niște papuci de nădejde, m-am înarmat cu o lanternă și am purces la drum. Urcarea începe din zona străzii Minerilor. Drumul asfaltat se îngustează treptat apoi se transformă într-o cărăruie ce șerpuiește iscusit printre dealuri.

După mai puțin de jumătate de oră de urcat am ajuns în fața peșterii. Recunosc că nu aș fi găsit-o dacă Bogdan, prietenul de care vă ziceam mai sus, nu ar fi fost cu mine. Intrarea în peșteră e destul de joasă și trebuie să te apleci ca să pătrunzi înăuntru.

Intrarea in pestera
Intrarea in pestera

Urmează apoi un spațiu îngust prin care am înaintat cu băgare de seamă și în cele din urmă sala principală. Trebuie să vă spun din start că așteptările mele legate peșteră erau destul de mici. Odată intrat însă părerea mi s-a schimbat din bună în foarte bună.

Camera principală s–a dovedita fi cam cît o sală de sport în lungime și cam de două ori în înălțime. Am traversa-o cu grijă pentru că pe jos era plin de lespezi ascuțite. În capăt am descoperit un tunel ce ne-a dus la cîteva camere mai mici.

Pereții acestora erau plini de cărbuni și roci oxidate (bănuiesc cu conținut mare de fier). Pe tavan și pe podea am putut admira stalactite și stalagmite mici ce atîrnau ca niște cuie ruginite. Pe alocuri pietrele erau presărate cu cristale ce străluceau în lumina lanternelor.

Interiorul pesterii
Interiorul pesterii

Am admirat cu drag minute în șir frumusețea din jur. Cărarea ne ademenea să o urmăm în continuare. Nu știam cît de stabili sînt pereții din zonă așa că am decis să facem cale întoarsă. Pădurea ne-a întîmpinat cu lumină și căldură ca pe niște vechi prieteni.

Am stins lanterna și am urmat cărarea înapoi spre oraș mulțumit că am descoperit încă un loc interesant din apropierea Băii Mari.

(Guest post semnat de prietenul nostru www.andreialbu.com – daca iti place cum si ce scrie, da-i un like si follow si pe Facebook, aici)

Scurta incursiune in Tara Chioarului – bisericile de lemn de la Surdesti, Plopis si Muzeul Florean

Bisericile de lemn de la Surdesti si Plopis

Duminica am prins vreme buna – asa ca am urcat pe motor si am pornit spre cateva obiective la care speram sa revin. Am pornit din Baia Mare spre Baia Sprie, iar de pe drumul ce merge spre Cavnic am facut dreapta, spre Surdesti.

Aici am oprit pret de cateva minute la vechea biserica de lemn, acum greco-catolica; fusesem cu peste 15 ani in urma, insa am gasit-o …neschimbata. Despre istoricul ei si alte informatii greu de tinut minte, puteti afla aici. Eu o consider ca cea mai inalta biserica din lemn din judet, fara fundatie de ciment/piatra (cum e cea de la Sapanta-Peri). Asa ca …jos palaria pentru mesterii ce au ridicat-o. Sau clopul!

La intrare am intalnit un grup de asiatici de care pe urma am mai dat, la Plopis. Inchiriasera o masina si faceau un scurt tur al Maramuresului. De ce nu il fac si romanii mai des? 🙂

De acolo am mers repede, urmand indicatoarele strategic (si corect) montate, catre biserica ortodoxa de lemn de la Plopis – AMBELE sunt in patrimoniul UNESCO, al bisericilor de lemn, din Maramures (8 la numar, daca nu ma insel). Acolo ne-am si racorit cu o leaca de  apa rece, la izvorul din  stanga bisericii (e cu robinet, deci incredere).

Trestia – peisaje de un pitoresc rar

Am urmat drumul ce duce in Copalnic, insa din Fauresti am virat stanga, pe un pod de lemn peste raul Cavnic. Am mers in aval, iar la cativa zeci de metri am inceput urcarea pe un drum forestier/de tara – ATENTIE: practicabil doar cu 4×4. De pe coama, de sus, am inceput sa estimez directia potrivita (din vagi amintiri) si sa ne indreptam catre satul Trestia (pe jumatate sunt de acolo 🙂 ). Am zarit turnul bisericii din sat si am coborat apoi chiar langa scoala… Peisajul e de un pitoresc rar – fanul, pomii, livezile, terenul arat, dealuri de jur imprejur… Totul era parca imbracat in verde, in zeci de nuante! Daca urcam putin mai sus, se poate zari Creasta Cocosului, varful Ignis si alte masivuri muntoase din Maramures. Am aruncat o privire si pe Sports Tracker, am vazut unde suntem si ne-am continuat traseul. Tot de pe acolo, se poate ajunge cu usurinta si in satul Bloaja si Izvoarele. Iar de acolo e cale scurta pana in Cavnic (Pasul Neteda si drumul catre Baiut). Iar de acolo…esti in Tara Lapusului, tot mai aproape de Muntii Tibles. Lasam video-ul sa ne imbucure putin:

Muzeul Florean – Cernesti

Lasand in urma satul natal al tatalui meu, ne-am pornit catre Ciocotis – de aici am ajuns in Cernesti si am facut stanga spre Targu Lapus. Dupa cativa km, am urmat indicatorul Muzeul Florean. Am mers aproximativ 1-2 km pe un drum forestier (de calitate…medie) si am ajuns la Muzeu! Atentie insa! Nu e unul clasic, de tip interior…ci unul contemporan. Sculpturile in piatra sunt aruncate plasate  intr-o livada de aproximativ 40 de hectare – spune Wikipedia. Un loc ce merita vizitat, mai ales daca sunteti in zona Targu Lapus – Cernesti:)

Daca nu stiti ce e de fapt Tara Chioarului (si nu, Tara Chioarului nu vrea autonomie, chiar daca demult Maramuresul erau autonom), pana unde se intinde, ce e Codru sau Maramuresul istoric, va ajut cu un link – gasiti aici un material foarte complex, pe aceasta tema.

Duminica urmatoare se anunta vreme buna …sper sa imi povestiti voi de locurile din Tara Lapusului sau Chioarului pe care le-ati descoperit!

Imagini si harta traseu:

 Manastirea-de-lemn-de-la-Surdesti-Maramures
Manastirea de lemn de la Surdesti – Maramures
Biserica de lemn Plopis - Maramures
Biserica de lemn Plopis – Maramures
Muzeul Florean - Cernesti
Muzeul Florean – Cernesti
Sculptura - muzeul Florean
Sculptura – muzeul Florean
Targu Lapus - Trestia - Cernesti
Targu Lapus – Trestia – Cernesti