Ziua 7: La o aruncatura de bat de acoperisul Europei
Somnul a fost dulce si trezirea usoara. Nu avea cum sa fie altfel, din cauza forfotei care incepea la ora 6 si cu care eram deja obisnuiti. Dupa echipare, mic dejun si cercetarea locului in care ne aflam, am pornit voiosi pe traseu, voiosi nevoie mare in primul rand pentru ca urma sa urcam la ceea ce ghidul descrie ca fiind locul de neegalat de unde se poate studia Varful Mont Blanc, Le Brévent, la 2526 m. In al doilea rand voiosi pentru ca azi am decis sa ne supunem doar la 3 ore de urcare si atat, in rest sa ne lasam atarnati in minunatele mijloace de transport in aer, asa de bine dezvoltate in Franta.
Cele 3 ore au trecut repede, si ajungand la Plan Praz (2000 m), unde era punctul de pornire al parapantistilor, m-am lasat purtata de val (nu la propriu din pacate) si am privit inmarmurita jocul de culori al acestora, caci erau asa de multi si de colorati si pareau asa de haotici pe fundalul Chamonix-ului, care se vedea in vale mandru si sclipitor. I-am lasat pe baieti sa mearga sa se intereseze de pretul biletelor iar eu am ramas sa fac poze, filmulete, sa-l admir pe cel care zbura lin deasupra Varfului Mont Blanc si sa-i vad pe parapantisti cum se pregateau sa sara, imaginandu-ma, desigur, pe mine in locul lor, pentru ca faceau ca totul sa para asa de simplu si de sigur.
Cred ca in momentul acela nimic nu ne-ar fi descurajat sa ne scutim picioarele de la efort si, dupa ce am mers la baia de la statia telecabinei (este un drum musai de facut, deoarece peretii tunelului care duce la baie sunt plini de poze din timpul constructiei statiei si e chiar impresionant), ne-am imbarcat frumos in telecabina. A fost cu adrenalina sa ne stim deasupra haului atarnati de un fir, o imagine simbol pentru zona de altfel.
De la Le Brevent se vedeau muntii intr-o nebunie: aveam o imagine de 360 de grade superba: Mont-Blanc-ul la o aruncatura de bat, vorba vine, si tot lantul Mont Blanc, cu ai lui Aiguilles si Aiguillettes, Grand Jourases si pana departe, unde nu se mai vedea zapada. In partea opusa se vedea lantul muntos Aiguilles Rouges, foarte arid si cenusiu, ce ne dadea impresia ca suntem la Marele Canion (nu ca am fi ajuns pana acolo, insa imaginatia ne poate duce oriunde). Panourile informative nu sunt de evitat, le-am citit aproape pe toate desi imi era un frig de numa’ (a fost prima si ultima zi in care m-am incumetat sa port pantaloni scurti). La altitudinea aceea se afla chiar si un restaurant, a carei terasa era plina. Doua lumi, fata in fata: pe de o parte Mont Blanc-ul cu ai sai alpinisti, ce se vedeau urcand in sir spre varf, iar pe de alta parte o lume comoda, care lua pranzul admirandu-l. Ma intreb cum se vedea din perspectiva primilor.
Am zabovit ce am zabovit pe acolo si am coborat, tot cu telecabina. Ne-am oprit la o terasa la Plan Praz, la soare, am mancat ceva admirand muntii de la o altitudine mai joasa (2000 m – vorba vine), dar cu priveliste la fel de spectaculoasa.
Apoi am luat din nou telegondola spre mult asteptatul Chamonix, ca sa evitam 1000 de m de coborare prin padure (din telegondola parea o padure deasa, asa ca numa’ bine). Si pentru ca nu aveam chef sa ne deplasam cu rucsacii in spate pe caldura, iar in vale era cald de-a binelea, am mers in statia de autobuz, unde nu era nimeni, iar pe afisaj arata ca autobuzul vine in 4 ore… Foarte afectati de aceasta perspectiva, am decis sa intrebam. Spre marea noastra stupoare, pentru ca ne asteptam ca statia de telegondola sa fie undeva pe la marginea orasului, centrul era la 10 minute de mers pe jos. Bucurosi nevoie mare, am luat-o la pas si ne-am oprit la centrul de informatii, foarte aglomerat de altfel, dar nu era de mirare, caci atat de multe ar fi fost de facut acolo, incat nu ne-ar fi ajuns tot concediul. Domnul de la care am cerut informatii parca avea intrebarile pregatite de dinainte. A fost foarte profesionist si foarte simpatic. La plecare ne-a intrebat de unde venim, ne-a trecut pe lista si ne-a zis ca suntem primii romani din saptamana respectiva, apoi ne-a salutat in romaneste si noi am purces la drum cu un morman de pliante in brate.
Primul lucru: ne-am luat inghetata. A fost cea mai buna si cea mai mare inghetata pe care am mancat-o, cu 3 euro mi-am luat doua globuri de zici ca erau cinci. Chamonix e dragut precum ii e numele: strazi si podulete pline de flori, detalii care iti furau privirea, statui si cladiri care pe mine m-au fascinat. Aveau o arhitectura foarte frumoasa si totul facea trimitere la munte.
Dupa ce am batut strazile (nu intr-atat de mult pe cat mi-as fi dorit, dar eu am avut rucsacul cel mai usor), am decis sa mergem cu autobuzul la Les Houches, locul de pornire pentru multi care fac turul Mont Blanc. Am mers in statie si tot asteptand, incepea sa se adune lumea. Ne gandeam ca nu asteapta toti acelasi autobuz, ca sigur mai sunt si altele spre alta destinatie. Gresit. Am stat in autobuz in Chamonix ca-n autobuz in Timisoara, la orele de varf: ca sardelele. Nici n-am reusit sa ma uit pe geam.
In Les Houches aveam cazare la Gîte Michel Fagot, situata exact langa statia de autobuz. Tocmai pentru ca era asa in drum, a fost plin. Ba chiar au intins o saltea si in sufrageria comuna. Cred ca fara rezervare nu prindeam locuri. Insa nu recomand acest loc de cazare. Conditiile sunt bune, dar e mai tot timpul aglomerat, iar gardiana (o tipa tanara) nu a fost deloc simpatica. Mi-a cerut 1 euro ca se imi incalzeasca o cana de apa, iar in dimineata urmatoare a venit pe la 8:30 la noi in camera spunand sa o eliberam pana la 9:30 si sa parasim incinta pana la 10. Si desigur ca de platit ne-a cerut sa platim de cum am ajuns.
Ziua 8: Cu un plan maret
Planul pentru ziua urmatoare era unul intr-adevar maret: o zi de pauza. Asta pentru ca aveam urmatoarele optiuni: ori sa mergem pe traseul clasic, traseul de acomodare, relativ nespectaculos, fiind in mod normal prima zi din tur, ori sa alegem ruta mai inalta pe langa ghetarul Bionnassay, pentru care ar fi fost necesare conditii climaterice optime. Si se pare ca vremea a decis pentru noi, fiindca a urmat o zi ploioasa de la inceput pana la sfarsit. Adevarul era ca, desi nici ziua precedenta nu fusese una solicitanta, oboseala se cam adunase si o zi de pauza era exact ce aveam nevoie in acel moment.
Asadar, trebuia sa ajungem cumva in Les Contamines, la Camping Le Pontet. Am luat trenul pana in Saint Gervais, unde am asteptat cam o ora dupa autobuz. De aici porneste si Tramway Du Mont Blanc (ale carui initiale sunt tot TMB), si am avut norocul sa-l prindem fix cand sosea in statie. Am mai intrat in cateva magazine de suveniruri, unde am cascat ochii, ca erau tare dragute, desi nu am cumparat nimic.
Cu autobuzul am facut aproximativ o ora. Stiam ca acest camping e undeva la iesirea din oras, dar nu ma gandeam ca e chiar asa departe. Am trecut prin centrul oraselului, si la un moment dat cochetam cu ideea de a cobori acolo sa ne plimbam un pic si apoi sa o luam la pas pana la camping… bine ca nu am facut asa. De la ultima statie a autobuzului am mai avut ceva de mers pana la destinatie. Restul zilei a decurs foarte linistit: aveam net bun, am citit, am luat free-shuttle-ul pana in Les Contamines si am baut un ceai intr-un local foarte dragut, am stat pe prispa si am privit ploaia, a fost perfect.
Ziua 9: La intrecere cu vremea rea
Ne-am trezit cu gandul la mancarea buna pe care am avut-o la cina (cartofi gratinati cu branza speciala de-a lor, mmm), ne-am echipat si am pornit la drum cu moralul ridicat si plini de energie, desi afara vremea nu se arata buna. Dar imaginea rucsacilor inveliti in huse colorate si a oamenilor carora li se zarea numai nasul a fost revigoranta. Diminetile la munte sunt atat de frumoase. E frig, umezeala si totusi pace. De parca ne-am trezi dupa o furtuna.
Am salutat lacul dintre brazi si am inaintat si noi, ca toti ceilalalti, spre bisericuta Notre Dame de la Gorge, in care am intrat in primul rand sa ne echipam de ploaie (pornisem la drum optimisti, fara pelerina, desi ploaia parea iminenta). Dupa ce am admirat micul lacas de cult, ne-am facut curaj sa iesim in ploaie si am continuat cu un urcus, prin padure. Generoasa, poteca ne-a purtat peste un pod roman, in zona caruia apa de un minunat albastru-turcoaz netransparent a sculptat in stanca forme unduitoare.
Ghidul propunea pentru etapa aceasta un traseu de 18 km pana in oraselul Les Chapieux sau o ruta alternativa prin Col des Fours (2665 m) pana la Refuge des Mottets. Am ales ruta alternativa, dar pe jumatate, cu cazare la Refuge de la Croix du Bonhomme, la 2443 m, cea mai mare altitudine la care aveam sa dormim in tur. Gandul acesta imi dadea sentimente contradictorii, crezand ca nu pot fi conditii prea bune la o asemenea altitudine. M-am inselat, si cat de tare m-am bucurat de alegerea noastra.
Poteca TMB-ului a fost si de data aceasta aglomerata, dar nu-mi parea rau. Ma bucuram ca mi s-a demonstrat ca vremea urata nu e intotdeauna un impediment. Drumul lin, verdeata, soarele care iesea din cand in cand ca sa putem admira imprejurimile, toate au fost o adevarata incantare.
Ajungand aproape de Refuge de la Balme, la 1706 m, dam de ceva ce nu ne asteptam sa vedem in niciunul din scenariile posibile: un WC public. Si nu de oricare, ci unul foarte decent, cu hartie igienica, apa la robinet si fara mirosuri dezgustatoare. Nu stiu daca si altii au fost la fel de surprinsi ca noi, dar pe noi ne-a uimit.
Am facut o binemeritata pauza si ne-am continuat urcusul. Insa cu cat inaintam spre inima muntilor, cu atat vremea devenea din ce in ce mai urata. A plouat si a suflat vantul de nu am mai avut forta nici sa scot aparatul sa fac poze. Aveam impresia ca nu inaintez deloc, dar tot nu m-am putut abtine sa ma opresc si sa admir jocul norilor si sa ma bucur ca ma aflu acolo, in acel moment. Sunt absolut convinsa ca pe vreme buna am fi avut parte de privelisti superbe, deoarece chiar si asa a fost impresionant.
Intr-un final am ajuns pe Col du Bonhomme, o sa larga cu un mic refugiu unde te puteai adaposti de vant si cam atat, se vedea clar ca nu era menit pentru a innopta acolo. Am intrat si noi sa ne mai limpezim capul de vajaitul vantului si ne-am inghesuit pe o bancuta. Aici i-am intalnit prima data pe canadienii ce aveau sa urmeze acelasi itinerariu ca si noi, un baiat si o fata care, fiind la inceput, erau foarte entuziasmati si energici. In zilele ce au urmat am povestit destul de mult cu ei si am fost in masura sa le raspundem la intrebari si sa le dam sfaturi in legatura cu turul, ceea ce ne-a facut sa ne simtim bine, deoarece vorbeam in cunostinta de cauza. Era tare bine acolo, dar fiindca mai aveam cam o ora pana la cazare, la refugiul Croix de la Bonhomme, ne-am facut curaj si am iesit sa ne continuam drumul. Am fost surprinsa sa observ ca vremea nu i-a descurajat pe trei biciclisti care urcau cu bicicletele in spate si care, desigur, ne-au depasit. I-am vazut mai tarziu la cabana mancand paste.
A fost o etapa grea, cu o diferenta de nivel de aproximativ 1300 m, asa ca nu e de mirare ca am trecut pe langa locuri mentionate in ghid aproape fara sa le observam. La Plan de Dames, de ex., legenda spune ca o femeie ar fi murit in timpul unei furtuni, locul fiind marcat printr-o momaie foarte mare. Voiam sa lasam si noi o piatra aici, conform obiceiului, dar nu am facut asta, desi imi era in minte.
Ajungand cam sleiti la Col de la Croix du Bonhomme si observand cabana un pic mai jos, abia am rezistat sa ne facem cate o poza cu momaia inalta ce marca altitudinea de 2483 m, apoi ne-am indreptat spre ceea care urma sa fie casuta noastra pana in ziua urmatoare: Refuge de Croix de la Bonhomme.
Am ajuns devreme, pe la 3:30, poate si pentru ca nu am avut posibilitatea de a zabovi pe drum. Cabana este incantatoare, si, desi credeam ca nu vor fi conditii bune, am avut parte de cea mai decenta si comoda sedere: dormitoarele cu paturi supraetajate si cu plapumi groase, avand in vedere ca nu se facea foc si cred ca nu erau mai mult de 10 grade inauntru, punctele sanitare foarte curate si suficiente. Atata ca nu era apa calda, lucru care se pare ca nu a descurajat unele persoane sa faca dus.
In sala de mese se afla o soba pe lemne in care ardea mocnit focul. Acolo m-am asezat cu Kindle-ul in mana, si pana seara cand ne-am retras la dormitoare nu m-am mai miscat. Oamenii tot veneau, unii pentru o scurta pauza, altii pentru a innopta. Nu a durat mult pana ce sarmele ce atarnau deasupra sobei s-au umplut de haine, iar spatiul din jurul ei de bocanci, de nu mai aveai unde arunca un ac. Si nici nu ma mira, caci in decurs de o ora deja nu se mai vedea absolut nimic afara din cauza cetii, si eram tare bucurosi ca suntem la caldura. La cina am nimerit langa un francez care ne-a povestit ca a vizitat Romania si i-a placut mult, dar l-a frapat ca a trebuit sa faca multe ore cu un tren pe un numar mic de km (nu mai tin minte exact cati, dar ii tin minte expresia socata a fetei). Era in tur impreuna cu fiii lui. Cabana este foarte dragut amenajata si proprietarii probabil ca lucrau de mult timp acolo, deoarece vedeam poze de cand erau tineri. Niste oameni deosebiti. La plecare, cand am platit nota de plata, am observat cu suprindere ca nu ne-au incasat unele lucruri pe care le-am consumat (niste supa si un vin fiert), iar cand le-am spus au zambit si s-au facut ca nu stiu despre ce vorbim.
Ziua 10: Mai urcam?
Sau cat se sus se poate ajunge in TMB
Planul pentru urmatoarea zi era sa traversam aridul Col des Fours, dupa cum il descria ghidul, sa coboram pana la 1870m, la Refuge des Mottets, sa continuam cu o urcare pana la Col de la Seigne (2516 m), ce marca granita cu Franta, iar apoi sa coboram din nou pana la Rifugio Elisabetta (2195 m). Un plan maret pentru penultima zi din tur, asa ca am pornit devreme. Vremea se arata a fi total opusa fata de ziua anterioara, iar calmul diminetii ne-a umplut de energie, mai ales ca am putut vedea muntii cu formele lor unduitoare si ispititoare.
Am ajuns in scurt timp la Col des Fours, iar ghidul recomanda sa-ti lasi rucsacul si sa urci cam 40 min pana pe Varful Tete Nord des Fours, la 2756 m, de unde promitea o panorama magnifica de 360 grade, in prim plan cu domul alb al Varfului Mont Blanc.
Tentatia acestor promisiuni a fost prea mare si, fiindca Bogdan a vrut sa se odihneasca, am pornit impreuna cu Andrei spre varf. Efortul (destul de mic de altfel, fara rucsaci in spate) a meritat din plin. Ne-a lovit o priveliste care iti taia respiratia. Aratam cu degetul intr-una: vezi acolo? Si acolo, vai ce frumos! Se vede si un lac! Ala e Mont-Blancul? Pare asa de aproape!
Am facut poze, am analizat borna cu harta ca sa ne putem plasa in locul mic din aceasta lume in care ne aflam, am filmat panorama, desi stiam ca in curand se termina spatiul pe card, am respirat aerul rece si ne-am bucurat atat de tare de moment, ca nu ne mai venea sa plecam. Dar ne astepta Bogdan si un drum lung, asa ca nu am mai zabovit.
De aici a urmat doar coborare, mai abrupta, mai lina, dar cu multe minunatii ale naturii de observat. Am admirat formatiunile pe care le sculpta apa in diferitele tipuri de roca, am observat turme de vaci cu ai lor stapani, ce se insiruiau si se deplasau pe dealuri de iti era mai mare dragul sa ii privesti, am analizat plantele si ne-am bucurat de tot ce ne oferea natura.
Avand in vedere ca am coborat destul de mult, vreo 900 m altitudine, drumul a fost – desi nu greu – foarte lung. Asa ca abia pe la orele pranzului am ajuns la Refuge des Mottets, o fosta ferma transformata in cabana, care mi-a lasat o impresie foarte buna, iar locatia este de vis. Valea Ville des Glaciers se vedea in toata splendoarea ei, cu un ghetar ce se revarsa in apropierea cabanei.
Daca am fi continuat cu o zi inainte traseul, aici ne-am fi cazat. Dar pana la Rifugio Elisabetta mai era drum lung care parea anevoios, mai ales ca incepea cu o parte mai abrupta cu serpentine. Si de data aceasta, cu cat urcam mai mult, cu atat se vedea mai frumos. Imi venea sa fac iar poze la tot pasul: la vale, la biciclisti, la ghetar… pana cand s-a intamplat inevitabilul. Am ramas fara spatiu pe cardul de memorie. M-am oprit sa fac o selectie si sa sterg cateva poze, dar nu m-a lasat inima sa renunt la niciuna. In disperarea mea, incercam sa-i fac semne lui Andrei sa se opreasca, dar nu m-a vazut ca era cu mult in fata. Am pornit la drum tot cautand solutii, pentru ca nu concepeam sa nu mai fac poze si filmulete, mai ales ca intre timp ma hotarasem sa fac si un scurt clip despre turul nostru. De se strica aparatul cred ca ma resemnam mai usor. Apoi m-a lovit solutia salvatoare. Mi-am dat seama ca avem carduri si in telefoane! Asa ca dupa ce am ajuns la Andrei, care se oprise sa ma astepte, am facut schimbul si eram fericita din nou. Pana la finalul turului am umplut de fapt ambele carduri ale telefoanelor…
Intotdeauna mi-am dorit sa vad cum sufla vantul pe un varf de munte inzapezit, de parca ar fi plin de zahar pudra si cineva ar sufla o perdea de praf alb. E o imagine care imi ramane intotdeauna in minte din poze sau documentare. Iar dupa ce Varful Mont Blanc a (re)aparut in peisaj, si dupa ce sceptica ma uitam daca nu cumva e un nor blocat deasupra varfului, desi era incredibil de senin, mi-a venit sa tip de fericire. In sfarsit acea perdea de zahar pudra pe care o asteptam! Acum daca n-as fi putut sa fac poze, era jale.
Am luat aceasta bucurie si am pus-o in buzunar pentru un pic mai tarziu, deaorece venise si momentul in care era sa cedez psihic. Dupa serpentine a urmat o poteca lata si destul de lina, iar in fata nu vedeam decat niste coline si aveam tot timpul impresia ca dupa urmatorul damb vom ajunge la destinatie si vom incepe sa coboram. Si tot asa, si tot asa vreo 2 ore, si nu-mi venea sa cred ca nu ajungem si ca in continuare e de urcat. Picioarele nu prea mai vroiau sa ma asculte. Imi trebuia o confirmare, oricat de mica, ca nu mai e mult. Asa ca i-am facut semn lui Andrei, care era din nou in fata, sa se opreasca (Bogdan nici nu se mai vedea), si am scos ghidul ca sa recitesc partea de traseu pe care ne aflam. Conform ghidului ar fi trebuit sa facem 1:30 pana la granita, Col de la Seigne. Noi fiind de 2 ore deja pe drum, mi-am dat seama ca ar trebui sa ne apropiem. Din fericire intr-un sfert de ora am ajuns, ne-am adapostit cumva de vant si am admirat privelistea. Asta m-a adus din nou in starea de zen, deoarece nu degeaba se spunea in ghid ca privelistea de aici ar fi „an eye opener”: Val Veny, care se continua cu Val Ferret (punctul nostru de plecare, parca nu imi venea sa cred), in stanga Masivul Mont Blanc, cu varful alb si inconjurat de muntii frumosi si diferiti. Cel mai bine vorbesc imaginile de la sine.
Coborand in vale, spre Refugiul Elisabetta, ne-am oprit la La Casermetta, cladirea ce reprezinta fosta vama, transformata in muzeu si centru de informatii. Era inchisa din pacate, insa panourile cu informatii din exteriorul ei ne-au captat atentia si ne-au retinut cateva minute bune, timp in care am analizat valea si denumirile muntilor.
Pe drum drept parca si bocancii aveau alta aderenta si ochii se bucurau sa priveasca in sus spre munti.
Refugiul inca nu se zarea si Andrei glumea zicand ca probabil vom mai avea o tura de urcat pana la el, dar ne-am uitat in jur si am decis ca drumul nu avea pe unde urca si ca in curand il vom vedea, nu prea acceptam noi ideea unei noi urcari, oricat de mici. Cand am observat ca intr-adevar este de urcat un pic pana la el, am izbucnit intr-un ras isteric toti trei. Oboseala si foamea isi spuneau cuvantul. Abia asteptam sa mancam ceva, ca eram cam lihniti. De urcat nu ne-a parut rau pana la urma, mai ales ca am fost cazati, vorba vine, in buza ghetarului. Amplasarea acestui cunoscut refugiu este de-a dreptul spectaculoasa.
Fiind cam singura optiune de cazare pe o raza de multi km, era multa lume. Cand am ajuns, ne-am dus cu sufletul la gura la cabanier sa ne cazam, sa lasam rucsacii, sa facem un dus scurt si sa mancam, ca tare ne rodea stomacul. Surprizele au venit una dupa alta: nu mai era apa calda si eram programati in a doua tura de masa, de la 8, nu de la 7. Vestea amanarii cinei ne-a cam lovit, asa ca am urcat in dormitor si ne-am intins. Dar gandul ne statea intr-atat la mancare, incat de doua ori ni s-a parut ca auzim strigat numele lui Andrei (pe numele lui erau facute rezervarile), iar el s-a ridicat, a mers sa intrebe si de fiecare s-a intors cu vestea ca intram in a doua tura la masa.
Ora 8 a venit in sfarsit si, dupa ce ne-am umplut burtile, am baut un ceai si ne-am dus la culcare. In dormitor paturile erau amplasate pe doua siruri. Vizavi de noi era cazat un grup maricel de batranei, si cu ocazia asta am aflat ca batraneii francezi nu au nicio inhibitie. Ce mi-a fost dat sa vad nu e potrivit pentru a fi redat aici, dar cert e ca ne-am prapadit de ras si imaginea aceea cred ca imi va ramane ceva vreme intiparita pe retina.
Ziua 11: Si finalurile sunt frumoase
A sosit si ultima zi din tur. Nu-mi venea sa cred ca mananc pentru ultima data micul dejun clasic de paine cu unt si dulceata. Nu-mi venea sa cred ca totul a fost asa cum trebuia sa fie si ca am ajuns in acest punct. Si, mai ales, nu-mi venea sa cred ca se va termina totul in curand. Ne-am echipat si am pornit pe ultimul traseu, pana in Courmayeur, punctul nostru de plecare. Trebuia sa ajungem in timp util sa prindem si un autobuz spre Milano, deoarece acolo aveam cazare pentru seara respectiva.
Ziua a inceput cu o plimbare prin vale, bucurandu-ne de soare si de munte.
La un moment dat am observat ca pe o poteca paralela cu a noastra urcau o sumedenie de oameni in sir indian. Ne gandeam ca trebuie sa fie un grup tare mare, ca parca nu se mai termina. Apoi ne-am amintit. Maratonul (Ultra Trail Du Mont Blanc) era in plina desfasurare. Daca va puteti imagina, maratonul acesta inseamna parcurgerea intregii distante a turului in mai putin de 24 de ore si nici nu exista un premiu in bani la final. O nebunie, nu alta. Si o nebunie de oameni era si acolo.
Cu cat inaintam mai mult, cu atat veneau mai multi, si mai multi, si mai multi. Si toti in forma, cu zambetul pe buze, ne faceau cu mana, unii se opreau sa faca poze, altii se opreau sa faca pipi in tufe… Am inceput sa ne uitam la etichetele cu numerele de concurs si tara de origine, in speranta ca vom vedea si un roman, insa nu am avut norocul, desi tind sa cred ca printre miile de participanti a fost macar unul.
Am tot mers pe langa ei cred ca vreo ora buna, incercand sa iesim de pe carare ca sa nu-i incurcam. Cand am ajuns la locul de unde incepea urcusul, s-a terminat si puhoiul de alergatori. Insa pe mine m-a durut sufletul, nu alta, cand am auzit de o noua urcare. Plimbarea prin Val Veny fusese atat de placuta, cu Lac Combal in stanga, in care se oglindeau muntii de imi venea sa cred ca ma aflu intr-o lume paralela, cu maratonistii care mai de care mai vioi – totul era prea frumos ca sa se termine cu o urcare.
Dar vreme de vaicareala nu era, asa ca le-am comandat picioarelor sa colaboreze. Toti erau in forma in jurul meu: niste tineri chinezi sareau entuziasmati si isi faceau poze, familii cu copii ne depaseau, ne-au depasit si prietenii nostri canadieni care au pornit mai tarziu… asa ca starea mea de spirit nu era prea buna. Nici gafaiala nu a intarziat sa apara, si, desi la fiecare zece minute faceam pauza, chipurile sa admir privelistea (care era intr-adevar superba), in scurt timp am crezut ca cedez din nou. In momentul acela m-am oprit, m-am asezat pe o piatra, m-am bucurat ca nu era nimeni in jurul meu si m-am uitat la munte. Nu era niciun nor pe cer si muntele parea desenat pe o coala de hartie, iar eu ma gandeam ca de fapt este o imensitate de roca, gheata si zapada cat se poate de reala si palbabila. Era atat de frumos. Acela a fost momentul de completa constientizare a tot ce s-a intamplat in ultimele zile si parca m-a cuprins un val de energie. M-am ridicat si am continuat urcarea spre Mont Favre, unde pe o culme am atins inaltimea de 2430 m.
Prietenii nostri canadieni erau deja acolo, ne-am asezat alaturi de ei cu fata la Varful Mont Blanc, ne-am mancat picnicul si am admirat maretul munte si valea ce i se intindea la poale.
Nu ne-am grabit prea tare, deoarece timp mai aveam si pana la telescaun nu mai era mult. Am facut pozele de final, mandri nevoie mare si impacati cu ideea ca ne aflam la sfarsitul turului. La coborare privelistea nu ne-a parasit, dar cararea s-a aglomerat un pic, confirmandu-ne faptul ca ne apropiem de un telescaun.
Inainte de a face ultima coborare ne-am oprit la Rifugio Maison Vielle, un loc cu adevarat incantator. Mai aveam vreo 3-4 ore pana la ultimul autobuz spre Milano asa ca nu ne grabeam. Ba chiar pe baieti ii tenta ideea coborarii prin padure, macar pana la telegondola (si de data aceasta trebuia sa luam telescaunul si apoi telegondola). Insa aceasta ultima zi mi-a facut un pic praf picioarele, mai ales din cauza bocancilor pe care oricum ii inchideam nu imi stateau comod, nu stiu de ce. Eu n-am mai avut forta pentru inca o coborare. Asa ca ne-am asezat in sezlonguri si am petrecut urmatoarea ora admirand muntii dintr-o pozitie cat se poate de comoda, incantati de aceasta zi perfecta si gandindu-ne deja la paturile de acasa.
De atunci au trecut cateva luni, dar in mintile noastre totul este cat se poate de viu. In zilele, saptamanile, lunile care au urmat, ori de cate ori ne amintim de Turul Mont Blanc, ori de cate ori ne uitam la poze sau la filmulete, avem o tresarire de bucurie, ne simtim brusc inveseliti, inviorati… da, fericiti. Asa ca daca aveti posibilitatea, daca toate cele de mai sus va starnesc curiozitatea si dorul de duca, puneti mana si faceti turul!
Vrei si tu sa parcurgi acest tur? DESCARCA AICI un GHID al acestui tur, cu informatii utile, in format pdf – preturile sunt per persoana. Vei afla mai multe despre echipamente, costuri si transport.
Autorul acestui articol este Cristina Balint. Ea locuieste in Timisoara si iubeste drumetiile pe munte. In luna august 2015 a parcurs Tour du Mont Blanc – iar pentru ca un astfel de tur merita promovat, am ales sa publicam povestea celor 11 zile petrecute in Elvetia, Franta si Italia, pe blogul nostru. Speram ca si a doua parte a acestei calatorii v-a placut! Pentru a citi povestea primelor 6 zile din TMB intra aici.
